20 AUGUST

Era destul de rece în acea seară târzie. M-am uitat din nou la ceas, să verific cât mai aveam până trenul avea să plece din gară. Era 23:10. Mai erau fix 5 minute, iar eu încercam, cu bagajele în mână, să mă strecor prin mulțimea de oameni care se tot plimba prin vagon, fie să își găsească locul ca și mine, fie să se mai destindă, majoritatea din ei călătorind deja de ore bune. Totuși, am încercat să analizez rapid ceea ce se afla în jurul meu. Agitația era mare, multă lume, stătea fiecare pe unde putea, fie pe bagaje, fie înghesuiți pe scaune. Vedeam oameni obosiți, veniți poate din vacanță sau din locuri în care au avut de rezolvat diverse probleme. Chipul lor emana îngrijorare sau doar dorința de a ajunge cât mai repede acasă. Deși afară era rece, în vagon căldura era aproape insuportabilă. Mă uitam în jur cu disperare aproape, din dorința de a-mi găsi locul, dar am constatat că era ocupat, așa că m-am așezat lângă un băiat, cam de vârsta mea, și el parcă obosit mai mult de agitația din jur, decât de drumul lung sau propriile probleme. Trenul a plecat, pornind gălăgios. M-am așezat cât de confortabil am putut pe scaun, pregătindu-mă pentru orele lungi pe care le aveam de parcurs până la destinație. La nici două ore de când pornisem, trezită din somnolența mea, cu căștile în urechi și muzica dată la maxim, trenul puse brusc o frână. Eram în mijlocul pustietății. Mă speriasem, iar în același timp, ca toți ceilalți, mă întrebam ce se întâmplase. După 10-15 minute de stat pe loc, lumea deja se agita, iar încet, încet, au început să coboare din tren, să afle ce se întâmpla de fapt. Obosită și nemaisuportând zarva din jurul meu, începeam și eu să îmi pierd răbdarea. După câteva minute bune, parcă trezită din propriile mele gânduri, văd pe geamul din dreapta, niște girofare. Sosise o ambulanță, iar după ea și o mășină de poliție. Atunci mi-am dat seama că acea seară era departe de a fi una obișnuită și clar ceva se întâmplase. Curând aveam să aflu, că așa cum eu plecam în vacanță, copilul care își pierduse viața în acea seară, venise și el în vacanță, însă nu avea să se mai întoarcă acasă. M-am cutremurat. Nu asistasem niciodată la așa ceva. Ca tuturor celor de acolo, îmi pierise somnul. M-am întristat, iar golul din stomac mi se făcea din ce în ce mai mare la auzul detaliilor evenimentului din acea noapte. Și am început să mă gândesc la propria viață. Ciudat lucru. Recurgem la aceasta doar atunci când se întâmplă o tragedie, când suntem marcați într-un fel sau altul de anumite întâmplări. Brusc, în mintea mea au început să apară diferite întrebări. De câte ori ne-am trezit de dimineață și ne-am gândit că e posibil ca aceea să fie ultima noastră zi? De câte ori am trăit fiecare clipă ca și când ar fi ultima? De câte ori am zâmbit într-o zi și am petrecut timp cu cei dragi? Știu, pare foarte previzibil ceea ce urmează să spun, însă viața este extrem de scurtă, iar azi poate să fie ultima zi din viața ta.

În general analizez foarte mult oamenii, cum se comportă, gesturi, mimică, iar în acea seară am încercat să citesc în sufletul celor de acolo, să înțeleg dacă și cum i-a marcat acea întâmplare. În acea noapte, ca niciodată, am văzut durere în ochii oamenilor. Durere pentru acel copil. În ciuda oboselii, a drumului lung și chiar a timpului petrecut acolo aproape 2 ore, am văzut puțină empatie. Parcă încrederea în umanitate a crescut cu o fărâmă în acel moment în sufletul meu.

Atunci m-am gândit că ar trebui să fac o schimbare în viața mea și să trăiesc fiecare moment ca și când ar fi ultimul, însă procupată cu rutina și problemele cotidiene, uit să îmi țin promisiunea. Așa că, îți ofer și ție această provocare: trăiește momentul și bucură-te de viață, de lucrurile mici, dar și de cele mari! Și mereu, fii empatic și gândește-te și la durerile celor din jur. Vei crește sufletește și te vei apropia și mai mult de oameni. E frumos să simți, dar și mai frumos e să știi că simți împreună cu cineva!