Erupții de sentimente

Încep din nou cele mai grele lupte. Cu râuri de lacrimi pe obraji și ace de suferință în suflet. Durerea era bătucită-n mine ca florile dintr-o grădină. Iar petalele cădeau mult prea des pe suflet. 

Mă îndrăgostesc de mii de ori de lună. Și simt firavii fiori până-n adâncul sufletului. Vreau să trăiesc cât o mie, și iubirea să mi se verse lin pe trup. Mă hrănesc cu ea și tot din ea trăiesc ancorată-n viață. De n-ar fi ea pe lume aș fi sfârșit de mult, sub ghearele trecutului… 

Încerc să te cuprind cu mâna, dar ești regește mai departe. Mă închid printre file și te cuprind cu privirea lăuntrică… Tu protejezi o inimă vie, dar îi omori râsul cu brutalitate. Ești rece ca beciul glasurilor sugrumate. Iar atingerile mele sunt calde precum razele de soare. Tot eu dăruiesc lumină, și tot eu mă ard. Lacrimile mele nu îți mai nimicesc rocile din trup, iar o parte din mine se sufocă adânc.

Prinsă în ruine de fățărnice vicii stau la fereastră cu țigara aprinsă. Las scrumul să se răvășească pe piele, și simt cum ard mocnit amintiri tocite. De a sa lumină mi-e plină viața într-un decor melancolic. Mi-a luat toată ceața de pe suflet și acum îi mulțumesc, firește. 

Îi scriu brevete cu demnitate și ea îmi mângâie trupul ostenit… Rugăciuni o mie înalț către cer, și bolta cerească se luminează în zori. De patimi m-am vindecat și de iubire m-am îmbibat, într-un suflet tandru roditor.