Întoarcerea la sine

Să continui să mor în lumea lor? Sau să mă adun să lupt împotriva lor?

Orice aș face e o pierdere de vreme, mai degrabă o pierdere de sine…

Prima dată mi-am dăruit sufletul, a fost în mod cert, cea mai mare greșeală pe care am făcut-o. Aș fi putut îmbrățișa o iluzie, că tot nu m-ar fi lăsat să cad, la fel cum au făcut-o ei.

Din oceanul de lacrimi reci,  m-am tras singură la mal. Aici, bătea vântul mult prea tare și eu m-am prins într-o migrenă grea. Un aer condimentat de gheață mi s-a răzvrătit prin gânduri, apoi, s-a scurs brusc pe suflet. M-am speriat, nu eram obișnuită cu astfel de senzații. Au urmat nopți pline de insomnii, și de pastile mult prea slabe ca să mă aline…

Într-un târziu mi-am dat seama, că nu sunt eu de vină, ci doar ei au fost ucigașii fericirii mele. Îi voi păstra în neutru, căci umbra mea s-a rotit spre lună. I-am urcat pe un piedestal, atunci când ei se afundau în mocirlă. 

Pentru inima mea bună și pentru tot ce a văzut ea frumos, pleoapele mi s-au împovărat de durere. Am încercat să le mai acord timp, însă inima mea auzise deja tot ce urechile nu au putut auzi. M-am înstrăinat de ei, și am devenit o piesă rece fiindcă nu m-ai eram o marionetă. 

Să mă întorc la mine, a fost cel mai frumos triumf. M-am împăcat cu părți din mine și toți mugurii vieții au început să înflorească din nou…

Lasă un răspuns

Latest post

Newsletter

Signup our newsletter to get update information, news or insight.