Întoarcerea la sine
Să continui să mor în lumea lor? Sau să mă adun să lupt împotriva lor?
Orice aș face e o pierdere de vreme, mai degrabă o pierdere de sine…
Prima dată mi-am dăruit sufletul, a fost în mod cert, cea mai mare greșeală pe care am făcut-o. Aș fi putut îmbrățișa o iluzie, că tot nu m-ar fi lăsat să cad, la fel cum au făcut-o ei.
Din oceanul de lacrimi reci, m-am tras singură la mal. Aici, bătea vântul mult prea tare și eu m-am prins într-o migrenă grea. Un aer condimentat de gheață mi s-a răzvrătit prin gânduri, apoi, s-a scurs brusc pe suflet. M-am speriat, nu eram obișnuită cu astfel de senzații. Au urmat nopți pline de insomnii, și de pastile mult prea slabe ca să mă aline…
Într-un târziu mi-am dat seama, că nu sunt eu de vină, ci doar ei au fost ucigașii fericirii mele. Îi voi păstra în neutru, căci umbra mea s-a rotit spre lună. I-am urcat pe un piedestal, atunci când ei se afundau în mocirlă.
Pentru inima mea bună și pentru tot ce a văzut ea frumos, pleoapele mi s-au împovărat de durere. Am încercat să le mai acord timp, însă inima mea auzise deja tot ce urechile nu au putut auzi. M-am înstrăinat de ei, și am devenit o piesă rece fiindcă nu m-ai eram o marionetă.
Să mă întorc la mine, a fost cel mai frumos triumf. M-am împăcat cu părți din mine și toți mugurii vieții au început să înflorească din nou…