Făptură egoistă

Ușa trântită a mașinii micuțe de culoare cenușie fu ultimul act al apariției ei în memoria mea de actrița obosită.

Cu nervii la pământ ea coborî disperată din automobil, lăsând în urmă vocile răgușite ale copiilor ei. Cu speranța găsirii unui loc unde să se simtă în siguranță, unui ceas care poate opri timpul în loc și a unei persoane care să îi poată înțelege rana, ea pleacă fără a se uita în urmă. 

Scena aceasta mi se învârtea zi și noapte în minte de când egoismul ei  decisese să prindă aripi. Am încercat să mă împletesc cu durerea ei și să îi descifrez tiparul cămășii de fier ce îi strângea inima, dar în zadar, căci mintea mea nu putea descoperii acel model blestemat. Așa că am dat-o uitării la răsăritul soarelui.

Acum, stau la umbra crucii ei de piatră înghițită parcă de iederea sădită intenționat de mine menită să-i oprească orice urmă de aer ca sufletul ei zbuciumat să înțeleagă ce am simțit eu atunci când ego-ul ei s-a hrănit cu detașarea de îndatoriri, glasul meu neputând șopti cuiva. În colțul cel mai pustiu al cimitirului, sunt singurul copil care aduce un buchet de flori uscate mamei sale. I-am așezat așa zis florile nemuritoare pe pământul umezit din spatele crucii și-am părăsit acel loc plin de inimi neînflorite fără a mai întoarce capul în urma mea.

M-am depărtat ușor de scena morții ce simțeam că mă cheamă la ea cerându-mi parcă, fără curaj, să joc în rolul principal al comediei sale. M-am cufundat în apusul târziu de vară iar trupul meu a intrat în pământul ce fremăta de viață.