Mormânt de piatră

Duhul morții îmi cutreieră anticamerele sufletului meu în fiecare noapte când perla nopții cucerește noaptea. Stele din oase îmi păzesc cu îndârjire gratiile din cenușă ale ferestrei mele. Încerc să străpung întunericul, dar lumina ochilor mei e pierit acum mulți ani, iar clauza mea de pe cer s-a stins înainte de a mă fi născut.

Strig cu disperare către zei să-mi plângă și ei chinul pedepsei binemeritate.

Soarele îmi arde pielea, iar noaptea nu mă recunoaște. Mi-am vândut sufletul unor duhuri necunoscute, iar acum nu mai aparțin nici unei lumi. Mă ascund printre rădăcinile plantelor de rușinea faptelor mele, dar ele mă scot la suprafață asemeni unei tulpini cu țepi. Mă preschimb în apa mării, dar  fiecare val mă aduce înapoi la mal. Mă transform în așchiile lemnului ca înfățișarea-mi neghioabă sa fie prima arsă de căldura focului viu, dar negrul păcatelor mele nu se transformă în cenușă, ci-mi rămâne imprimat pe haina sufletului. Cu o ultimă sforțare mă preschim în nori ca vânturile cele mai puternice să mă sufle de pe fața pământului, dar cursul naturii mă face să îmi picur păcatele ca picăturile de ploaie pe pământul renăscut.

Așa că renunț.

Trupul nu aparține nici unei lumi, iar ființa-mi nu e recunoscută de nici o creatură. Sufletul meu, pierdut pe veci, zace într-un mormânt de piatră așteptând cu o nerăbdare arzătoare clipa eliberării.