Luxul, acum prăfuit
Luxul, acum prăfuit, în care te scăldai nu de mult, a rămas îngropat adânc în trupul tău lacom ce a uitat să mai iubească. Vedeai veselie și desfătare în culorile toamnei, căci bogăția holdelor îți umplea până la nesaț corpul bolnăvicios. Ai uitat să te îngrijești de parfumul sufletului tău, ce plânge cu amar de dorul vieții. Ai făgăduit cuiva că n-ai să te atașezi de obiectele pur pământești, dar, ca orice ființă slabă, promisiunea ta deșartă a fost ascunsă în dune imense de uitare.
Amintește-ți că ființa-ți strigă după îngăduință, iar mintea-ți cântă moartea infantilă.
Deși acum îți dorești să ștergi trecutul tău păcătos asemeni ploii ce spală natura de uscăciune, n-ai să poți uita niciodată de ecoul tău murdar, de umbra haotică ce o călcai în picioare.
Ai să te trezești din somnul pieirii și-ai să privești spre viitor. Ochii încețoșați de colb și necuviiță privesc de sus degradarea lentă a corpului tău avid. Țipi cu disperare după ajutor, dar ești singur. Tu și pământul vieții, ce l-ai preschimbat în nămol cu lacrimile tale de mâhnire adâncă.
Ai șoptit o rugăciune și sufletul ușor a capitulat în eternul abis al morții.