Cobori în jos, Luceafăr blând,

Ziua, ascuns în spatele norilor de aramă, cutreierând ținuturi neștiute și neînțelese de mintea omenească, noaptea, tu rege, peste al cerului de sticlă, stăpân luminos cu șuvițe de aur și coroană de stele, cauți cu disperare un suflet, o ființă asemănătoare ție. Ca-n deșert cauți cu mâhnire, o făptură ce te poate înțelege, ce-ți poate simți iubirea și suferința. Cineva ce-ți poate șterge lacrimile necăjite și le înlocuiește cu roua viețuitoare a dimineții.

Îmi dau viața pentru tine ca să-ți simt căldura razelor și răcoarea îmbrățișărilor tale cuprinzându-mi trupul.

Oh, Luceafăr scump!

Chipul de ți-ai întoarce spre mine, o secundă să te privesc! Apoi aș muri, căci restul vieții aș trăi fără de folos de nu aș fi cu tine.

Mă rog stăpânului tău, aripi de lumină dulce să-mi împletească și rochie din praf de stele, a ta mumă, Luna, să-mi dăruiască. Cu straie aurite și trup fără de suflare, să te țin de mână și ducându-mă spre Altar, a ta mireasă să devin. Pe cap cunună, a ta iubire tu să-mi așezi și inele pe mâna rece, pe ale lui Saturn să mi le pui.

Oh, Luceafăr scump!

Și o sută de vieți de aș trăi, doar de tine m-aș îndrăgosti. Etern al meu amor, nesecat în cuget și-n simțiri, îți cânt a mea iubire. Îți cânt numai ție! Pierduți în vals pe ale Căii Lactee brațe spiralate, muzica inimii mele, răsunând de la cer până la pâmânt, îți promite iubire pură.

De m-am rătăcit prin simfonii, tu să-mi strângi mâna făgăduită numai ție și să mă ridici la cer, deschizând pentru mine porțile castelului tău.

De nu mă iubești, spune-mi drept!

Arde aceste foi nesăbuite și dă-le uitării fără de margini. Fă-o scrum și suflă-i cenușa spre zările îndepărtate, ca eu să pot renaște ca Pheonix. De tăciuni încinși îmi va fi piela și iubirea mi se va mistui odată cu mine.

A ta pe vecie,

iubită nevăzută.