E arta care salvează poveşti

M-am dus în centrul Bucureştiului, iar pe o clădire al cărui nume nu îl ştiu, am desenat un graffiti format din simboluri complexe create de mine. Lumea m-a văzut şi s-a holbat la ceea ce făceam, dar nu mi-a păsat. Ştiam că arta mea nu este înţeleasă de ochiul uman, aşa că am plecat, iar mai pe seară, m-am cazat la un hotel. Fac pariu că recepţionera a crezut că sunt o ciudată, deoarece aveam o geacă colorată în culori diverse care îmi ajungea până la genunchi, dar şi părul puţin dezordonat alături de „inelele” de la dozele de suc pe care le purtam pe degete. M-am cazat la etajul 3, iar în camera de lângă mine, era un puşti care asculta muzică pop. Astfel, melodiile pe care le asculta m-au liniştit şi m-au făcut să pictez pereţii camerei de hotel minimaliste în care stăteam. Ultima dată am auzit zgomotul produs de un cârd de ciori şi o bătaie insistentă în uşă, iar după m-am trezit singură, dormind cu hainele pe mine, în patul moale al celui mai mare critic de artă din ţară care era cazat în acel hotel. Dacă nu era el, şi acum lumea s-ar fi holbat la mine ca la ultima ciudată, dar acum văd din partea celorlalţi zâmbete şi iubire faţă de mine şi de arta mea. Oricum, am aflat că el este tatăl tânărului care asculta pop în camera de lângă mine, iar în acea noapte am adormit cu uşa aproape deschisă. Acesta a trecut pe lângă camera mea şi din îngrijorare, a vrut să o închidă, dar văzând pictura de pe perete, m-a văzut pe mine dormind. Şi acum îi mulţumesc, iar el doar zâmbeşte când îmi aude mulţumirile.