O meditaţie diferită

Ţânţarii se înmulţesc într-o sticlă uzată de pe raft. Soarele nu mai apune, dovedindu-se a fi lent ca trenurile C.F.R. Nu şi-a terminat socotelile cu emisfera sudică, semn că mai vrea ceva de la noi, dar nu ştim ce. Şi astăzi ne-a păzit ca întotdeauna, dar să revenim. Ţânţarii zboară liniştiţi şi se suportă, iar eu cu buricele degetelor îmi pipăi unghile doritoare de a distruge altă piele curată. Oricum, ochii mei încep să clipească mai des datorită uscăciunii. Cu cât îi închid mai mult, cu atât dispare lumina, iar soarele părăseşte plaiurile noastre treptat. Continui ritualul de pipăire a unghilor intens, având din nou ochii închişi. Nici ţânţarii de pe raft nu îi văd, dar le simt zgomotele. Poate că noi suntem mai norocoşi, fiind înconjuraţi de semne, dar suntem chiori. Poate că le ignorăm. Totuşi, degetul mare al piciorului stâng este aşa dulce, prea doritor de atenţie, chiar dacă îl uit pentru câteva momente şi îmi aud doar respiraţiile din piept. Momentan, sunt liniştite, deoarece au savurat o porţie de aer. Ele nu vor nimic, dar acel soare a vrut o eclipsă cu întunericul făurit din celulele moarte ale corpului nostru. Să ne ia tot răul din noi, să şteargă cu el pe jos şi să-l epuizeze, dar nu reuşeşte, deoarece nu putem opri timpul în loc. Poate că nu vrem să îl oprim, obişnuindu-ne cu ideea că ne confruntăm cu imposibilul cărnos. Acest „poate”, încă ne lasă să ciugulim fărâme de speranţă, dar nu pentru mult timp. Acum e seară şi simt o durere îngrozitoare de spate. Uşa e deschisă, calorifele sunt în călduri, iar lemnul parchetului vrea din nou un contact cu picioarele mele, deoarece stau pe un scaun prea mare pentru mine şi nu îl ating. Astăzi, nu pot să meditez în linişte cu ţânţarii mei. Iar se aude acea muzică de pian învechit de undeva. Mă duc să dorm lângă raftul cu cărţi prăfuite, iar praful lor să-l înghit. Poate că aşa, voi începe să tuşesc şi voi acoperi suntele acelui pian. Noapte bună!