Eram pură

Eram pură, cu sufletul îmbrăcat în flori albe de câmp și mângâiat de cel mai dulce cânt al apelor.

Încă purtam stelele în ochi și Luna-n zâmbet, iar sternul mi-era casă pentru orice inimă la pas de moarte.

Țineam Soarele într-o mână, în timp ce cu cealaltă îmi împleteam părul în corzi de vioară.

Eram făcută din lumină, dar nu am fost suficient.

Nu-ți plăceau florile albe, le preferai mai degrabă pe cele sângerii sau de culoarea nopții.

Le-am lăsat pe toate să se ofilească pentru tine, mă gândeam că vom planta trandafiri roșii împreună și că îmi vor împrejmui sufletul în bucurie.

Nici astrele din ochii mei nu îți erau pe plac, le-ai pictat pe toate în negrul cerului și m-ai lăsat fără sclipire.

Și luna era prea mare pentru gustul tău, m-ai rugat să o acopăr cu buzele mele istovite de atâta teamă și să nu o mai dezvelesc niciodată.

Soarele mi l-ai aruncat departe, iar părul meu, în loc să cânte când îl mângâiai, urla în disperare după ajutor.

Am ascultat totul tăcută, pentru că mă fascina persoana ta, mă fascina întunericul, nu îl mai întâlnisem până la tine,

Doar că mi-a rămas sufletul fără flori și n-are cu ce se mai hrăni.

Mi-au rămas ochii fără sclipire și n-au cum să mai vadă,

Mi-s mâinile prea reci, n-au cum să mai aline inimi rănite cum au alinat-o pe a ta,

Iar cheia de la ușa sternului mi-ai luat-o zicând că înăuntru e loc doar pentru tine.

Nu mi-a mai rămas nimic de făcut, decât să mă prefac în întuneric și să te aștept.