În costum de ger
M-ați străpuns cu unghiile voastre pline de venin până când mi-au rămas plămânii fără aer și inima secată de sânge.
Nu m-am supărat, pentru mine a fost bine, atâta timp cât v-am avut.
Mi-am săpat singură groapa în pământul înghețat de frici, cuvinte și singurătate, pentru că nu puteam să v-o cer vouă.
Mă simțeam vinovată, nedemnă de ajutor și mi se părea cumva corect ca acesta să fie jobul meu.
Până la urmă ce mai puteam face și eu? Rămăsese doar trupul de mine și mai era și o fărâmă de suflet căzută undeva printre coaste, dar oricum erau ambele sfârtecate și infectate cu nesiguranță, așa că nu era o problemă.
Avea să îmi ia mult, știam asta. Am obosit cu mult înainte să încep a săpa, dar după ce am reușit să termin groapa, mi-am pus trupul rănit și neputincios în ea, l-am îngropat cu blândețe în întuneric și am început să îi cânt de noapte bună.
Voiam să se liniștească, tremura prea tare de la atâtea temeri și insecurități costumate în frig. Voiam să îl fac să adoarmă… și să doarmă mult și împlinit, fără griji care să îl mai macine.
Am tot încercat, cu povești, cântece, chiar l-am și îmbrățișat, dar nimic. Stătea și tremura pe ritmul suspinelor înecate de insuficiența aerului.
Apoi au venit niște suflete înflorite, străpunse de razele soarelui și mi-au întins mâna să mă ajute. Erau multe, foarte multe, nu mai vedeam nici întunericul de ele.
Am avut câteva momente de ezitare în care am vrut să mă agaț de unul din ele, dar eram prea speriată.
Dacă florile frumoase erau doar de fațadă, iar înăuntru erau toate ofilite? Cred că de data asta bucata de suflet pe care o mai aveam s-ar fi strecurat cu totul printre oasele mele și aș fi rămas fără ea.
Apoi ce? Ce se întâmplă cu un trup fără a lui fărâmă de lumină?
Nu am vrut să aflu, am preferat să alung mâinile și să tremur până la dezintegrare.