De-ar fi să dispar…

La un pas de moarte m-am regăsit când mi-am dat seama că nu știu ce este iubirea în forma ei pură. Eram aproape de o izbitură fatală cu viața, în urma căreia aveam să mă transform în acei porumbei care se hrănesc doar din fructul pasiunii și inimi frânte.
Aveau să mă păstreze în sufletele lor exact la fel ca pe o legendă, să deseneze în jurul capului meu coronițe aurii și să mă sărbătorească o singură dată pe an, într-o zi monotonă.
Mi-ai greșit mult prea mult atunci când ai ales să nu termini tu ce viața nu a reușit. Stăteam amândoi și priveam spre același pix căzut pe podea. Puteai să îl iei și să îl înfingi în inima mea, la fel de ușor cum ți-ai înfipt și cioburile veninoanse ale iubirii, dar tu ai ales să stai și să privești cum mă prefac în nimic în fața ochilor tăi, de parcă eram doar afară, pe o terasă, împărțind un pahar de Caffe Latte, nu în fața următoarei furtuni ce avea să vină.
Aveam să mă fac și totuna cu marea și secretele ei, să navigăm împreună către maluri uitate, să lăsăm acolo tot ce-i mai amar, în timp ce plouă cu bomboane.
Dar oare voi mai afla vreodată cum se simte iubirea de-ar fi să dispar?