La răscruce de timp

La răscruce de timp mă așez pe o bancă,

privesc apusul ce a trăit dintotdeauna

și ce o va face până când va muri eternitatea,

destăinuind dorința sufletului meu frânt de a iubi până la moarte sau viață,

însă totuși fiecare venă pulsează de frică

și prefer mereu să fac zece pași înapoi,

ajungând pe tărâmul nefericirii.

La răscruce de timp devorez tot ceea ce mă înconjoară,

dar totuși optimismul și negativismul se iau de mână,

căci vreau să pictez universul meu pe pânza inimii cuiva

și să-l conduc până la abis pentru a privi soarele crepuscular,

iar atunci când cred că l-am întâlnit

mă retrag, chiar dacă simt că o să mă iubească până la stele.

La răscruce de timp luna răsare, după ce soarele a lăsat loc iubirii vieții sale să strălucească

și mă întreb necontenit:

dacă luna și soarele au curaj să se iubească (chiar dacă e imposibil)

eu de ce nu am curajul de a mă îmbăta cu alcoolul dragostei?