Am crezut că văd oceanul…

Mă scufund sub apă,

sperând că mă voi putea curăți de întinăciunea dragostei ce încă ți-o port (și mă urăsc pentru asta).

Strâng pumnii tare ca să nu îmi mai sângereze rănile ce mi le-ai încrestat în suflet

și urlu până mi se frâng corzile vocale ca și când mi-ar putea înțelege cineva suspinul.

Se spune că dragostea e eternă, dar de ce s-a sfârșit?

Și dacă e magică, de ce doare până la os?

•

Îți place ce ai făcut din mine? Te simți ca un uriaș din basme?

Nu ai de ce, căci n-am fost un balaur cu care a trebuit să lupți,

ci femeia ce ți-a pictat luna în suflet

pe care ai umplut-o de sângele suferinței…

•

Am crezut că văd oceanul care avea să îmi schimbe viața zgâriată de insecurități,

dar e doar un alt deșert ce m-a secat de dorința de a trăi…