Iulie anost

E dimineața devreme și caii aleargă, nechezând

Ridicați din herghelia iadului cu crupele arzând,

Trecând din oraș în oraș, peste câmpii verzi, aurii și îngălbenite,

Friguroase și atât de triste, adormite în zorii purpurii,

Ai macilor culcați prin șanțuri adânci.

Lovesc cu copitele nepotcovite în obloanele minții nezugrăvite

Cu pereții scrijeliți, stacojii și mucigăiți

În amintirea cărora stă icoana înnegrită a unei arte adormite!

Vai, de cei ce se tânguie! Vai, de cei ce gândesc prea mult!

Ferice de cei fără simțiri și de cei care nu știu că viața-i un cerc

De-a dura, aruncat de p-un deal grunţuros.

Arhangheli cântă suita a VI-a a Infernului și e prea târziu,

E prea târziu!  Caii aleargă spre zări îndepărtate, ducă-se!

Ducă-se să ne arate că „acolo zeii nu există”!

Și ne-om mai vedea, în miez-de-noapte, la o cană de novaciok!