Sheirsunklerden

5

 La scurt timp de la întâlnirea cu duduia-nebună-de-pe-atuostrada care face legătura cu Androjkhara și Neightdael, am cedat în fața obsesiei pentru Cal, căci are ceva nefiresc în ochii bulbucați și-n nările fumegânde, care-l arătau diform. Podkowiński a redat fidel extazul umanității, descătușarea forțelor erotice, a nebuniei și a fantasmelor, de fiecare dată când îl văd mă cuprinde întunericul. Nu știu dacă a mai observat vreun privitor, macabrul ce se răspândește din porii negri, înfierbântați și din grumazul țeapăn al calului. Pe de-o parte îți arată dorința, pe o alta neputința, iluzia și decadența! Nu cumva sunt eu, dintr-o altă viață? Nu seamănă Calul cu mine? Ca trezit  dintr-o beţie lungă m-am repezit afară din mașină, amintindu-mi de bufnitura de mai devreme și de corpul care plonjase pe capotă. Femeia n-avea nici pe dracu, nici măcar speriată nu era, ci doar mă privea fix, inexpresiv. Are ceva ciudat, ceva ce nu am putut să-mi explic niciodată. Am ajutat-o să se ridice, susținută pe brațe. În luminile farurilor părea scheletică, deși la atingere era voluptoasă.

― Discută cu mine de parcă m-ai cunoaște!

― Ești urmărită?

― De unde vii?

― Ce ți se întâmplă?

― Îți place să călătorești?

Am aprobat din cap fără prea mare tragere de inimă, nu aveam să-i spun motivul pentru care mă aflam acolo, nici unde mergeam, dacă îi ziceam mai multe conversația s-ar fi lungit și nu doream asta. M-am uitat de câteva ori prin împrejurimi și nu am văzut pe nimeni. Avea un comportament straniu sau doar se prefăcea, o fi fost la pândă și m-am ales drept prada perfecta, prefăcându-se rănită? Sau poate că nu a fost așa, eu nu sunt cel care a comis… A fost pentru prima dată când m-am arătat vulnerabil în fața unei străine, ar fi putut să plece cu tot ce aveam, însă nu a făcut-o. În sfârșit, dintr-o politețe de moment am poftit-o înăuntru, cât timp mai scotoceam zona. Noaptea încă nu se terminase, încă strălucea luceafărul și cucuveaua mai zbura printre pomi, aproximativ un ceas l-am stat rezemat de mașină, fumând mai ceva ca un tractorist și gândindu-mă la fel de fel de posibilități. Cine era și de unde venea? Ce făcea în mijlocul pustietății? Dracu știe, putea să fie oricine, orice, chiar și o nenorocită de fantomă! Cât timp am stat afară, ea mă privea cu ochii mari prin geamul parbrizului, nemișcată, fără expresie.

*

Deasupra, pe cerul senin de octombrie, trece un stol de rațe sălbatice, umbra lor se răsfrânge peste gară ca un nor aducător de ploaie. Vatmanul îmi face semn să mă retrag, marfarul urlă din toate măruntaiele și urechile îmi țiuie. 

― Isaac! Isaac, mișcă-te, dracului, de acolo! 

Konrad abandonase bagajele pe peronul I, gâfâind și cu paltonul desfăcut, umflat de vânt, alergase, făcând salturi printre ierburile înalte care se prinseseră de materialul lung de lână cenușie. M-am dezmeticit târziu, pe când frânele asurzitoare ale garniturilor scoseseră scântei, cam în același moment în care am simțit dosul unei palme, izbindu-se de falcă. Obrazul drept mă ardea și ochelarii săriseră într-o parte. 

― N-ai venit să te omori cu mine, ai înțeles? Țap bătrân! Spune ceva! Mâinile mari ale lui Konrad mă zguduiau de umeri cu înverșunare. Vocea îi era tăioasă, nervoasă și cu o tentă de regret în ea. Hai să mergem, ne așteaptă oamenii! 

― Oamenii?