Matchaberc

4

În jurul orei zece seara, pe când câinii se adună de pe ulițe, lăutarii și hora se mutaseră la ieșirea din sat. Într-o curte înstărită se bătea pasul cu foc sub un umbrar de fag acoperit cu răchită. Tudorița trecea alene cu o plasă mică subțioară. Se opri în dreptul porților deschise. În mijlocul horei un băiat-bine juca o fetișcană cu scântei în priviri, îmbrăcată în mireasă. Alaiul chiuia. Tudorița nu intră, gândul o purta la Alexandru care trebuia să o urască. Avea să mai vină la horă în sat? Și dacă da, atunci o va evita? Mai stărui puțin, uitându-se la singurul ochi de geam luminat slab.

În odaia dinspre drum intră Titi, deschizând ușa larg la perete, în căutarea unei alte sticle cu rachiu de prune. Nunta era a unui verișor din partea mamei, care luase o fată fără zestre, dar frumoasă foc. În toată alergătura de peste zi, mirii își puseseră darurile în odăița asta cu geamuri la stradă. Aplecat peste o ladă de lemn, adus de spate, era Șoarec – om de încredere și prieten cu mirele. Titi, văzându-l în casa mătuşicii, cotrobăind de zor, îl înșfăcă de guler. Șoarec avea proasta reputație în sat de a fi hoț și neguțător. Nu apucă pungașul să răstească scuza predestinată, căci pumnul încleștat al lui Titi se opri în falca lui.

― Stai, nu mai da! Că și așa nu luam mult! Țipă ca din gura de șarpe pe când plonjă în bătătură. Salbele de bubuituri acopereau zarva petrecăreților. Pământul se zguduia. Minerii asudați și înnegriți își începuseră săpăturile, lovind cu ciocane și târnăcoape în roca groasă. Șoarec se târa pe șale, uitându-se speriat la Titi: Săriți! Săriți!

― Să mai sară dracu` la tine! Ce căutai, mă, acolo? Tânărul înfierbântat se năpusti asupra lui. Își încleștase degetele în gulerul scorojit al cămășii și îl zgâlțâia de zor. Nuntașii se strânseseră roată lângă ei. Dintre toți mirele ieși în față. Își prinse, strâns, vărul de umeri:

― Stai, Titi, stai!

5

Generalul își ținea cascheta pe genunchi și îl analiza din priviri pe tânărul cu mustața întoarsă. Alexandru nu se încumeta să vorbească, avea și așa destule necazuri. Becul din compartiment se stinse. Prin noapte se vedea îndepărtare farul unui marfar.

― Cobor în haltă să-l iau pe ăla și de acolo merg spre mină! Glasul generalului era gol. Băiatul se uită în direcția luminii. Nu răspunse. Tânărul blond în uniformă nemțească, dornic de vorbă, continuă într-o română stâlcită: Ai vrea să faci bani? Poți păstra ce găsești! Se chinuia să ghicească expresia lui Alexandru prin beznă.

― Povești!

― E adevărat! Te bag eu, doar cât fac un control și apoi pleci! Fără aranjamente!

― Nu te cred!

― De ce? Ce te costă? Eu sunt Konrad! Tu?

― Alexandru! Bâjbâiră până își găsiră mâinile pentru a le strânge puternic, după obicei.

― Alexandru, nu o să regreți!

Pe când luminile se aprinseră din nou, băiatul se convinse că avea să plece cu buzunarele pline cu aur. Acceptă propunerea și în următoarea haltă făcură schimbul de tren. Râdea inima în el la gândul că avea să-i dea ceva frumos Tudoriței. Konrad îl bătu pe umăr, aruncându-și geamantanul de mână în compartiment, apoi se sălta în vagon. Marfarul era prăfuit și hurducăia furios pe șinele care intrau în măruntaiele pădurii. Ochii lui Alexandru sclipeau ca o mie de văpăi prin întunecime, generalul îi zâmbea cald ca unui prieten apropiat. Care fusese adevărata intenție a sa nu o cunoaște nimeni, cert este că-și făcuse un tovarăș de drum.

În vale câinii schelălăiau prin curți, vestind dezastrul. Oamenii alertați ieșeau din case ca ciupercile după ploaie. Florea alerga nebunește spre tată-său pe care-l înștiință în grabă de planul lui cu fata lu’ Vidică. Bătrânul ar fi vrut să-și vadă flăcăul așezat și apoi se gândi mai bine că o mână de femeia la ușa omului nu era de aruncat. Puse calul la căruță și porniră mai departe spre o cumnată de Tudoriței cu care se sfătuise băiatul în ajun. Femeia cunoștea situația copiilor și soacra ca pe propria palmă. Când Moșuletul venise să-i spună pricina frământărilor, Gherghina se arătase binevoitoare, grăbindu-se să coacă cozonaci și să-i facă o vizită soacrei.

Tudorița nu grăbea pasul, însă Niculaie a lu’ Moșu’ dădea bice mârțoagei speriate de bubuituri. Amândoi bărbații se săltau întotdeauna când căruța nimerea printr-un pârleaz. Din groapă în groapă, pe ulițele șerpuite care dădeau spre gârlă, înaintând cu greu, ajunseră la căsuța mică cu gard de ulucă sfrijită. Niculaie ținea cu o mână hățurile, cu alta pălăria, iar Florea se repezea în dată la coșurile cu merinde, frumos aranjate.

― Ho, ho! Niculaie trase hățurile. Căruța se opri cu un bălăngănit ușor.

Gherghina o pândi pe Tudorița să treacă. Îi ținu calea și-i află mâhnirea. Încercând s-o consoleze îi spuse de vizita în care se angajase băiatul ăl mic al lu’ Niculaie a lu’ Moșu’. Fata nu se arătă fericită.

― Fină, Tudoriță, proastă oi fi de nu l-oi lua!  

― Surioară dragă, n-oi vedea băiate de la băiatul ăsta! Ți-o spun eu! Ce te costă? Încearcă doar! Vorbele fratelui cel mare o încurajară. Într-un impuls de moment, amintindu-și de supărările pricinuite de mamă-sa care o ocărea cum prindea ocazia și de lașitatea lui Alexandru, își puse în ambiție să plece cu Florea.

Acasă, în poartă ședea aşteamăt Florea cu taică-su dindărăt. Gherghina fu cea care intră prima cu coșurile în brațe, strigând-o veselă din prag pe soacră:

― Mămică, hai că ți-am adus dulciuri! Din dosul unei odăi joase se ivi Irina cu marama trasă peste frunte. După Gherghina și fiu-său ăl mare se găsea, ca pe ghimpi, Florea. Tudorița era indiferentă. Bătrâna văduvă vrând, nevrând îi băgă în casă. Se așezară în jurul mesei din odaia cea mai largă. În surdină se auzeau tot mai tare bufnituri și câinii care schelălăiau în lanțuri. Niculaie își dădu pălăria de fetru negru jos și se uită la camera sărăcăcioasă cu pereți văruiți în alb, acoperiți de carpete înflorate.

― Uite, ce-i! Să nu mai stăm de colo până colo, ce zici, Lino? Ne dai fata?

― Nu! O fată am și nu o dau!

― Lino, nu o punem la muncă doar să fie pe acolo pe acasă… – Vorbele lui Niculaie nu aveau să o înduplece pe Irina care nu voia nici în ruptul capului să-și mărite fata, zisese cândva că avea s-o mărite după ce o muri ea. Ținea sus și tare pe „nu” în brațe. Nu era vorbă de înțelegere.

― Nu, Niculaie! Se ridică de pe scaun. Hai, plecați acasă, vă prinde noaptea pe drum!

Niculaie își strânse marginile pălării în mâini, își plecă capul și îi făcu semn lui Florea să-l urmeze. Gherghina se înțeleasă din priviri cu Tudorița să-i conducă. Apoi, planul lor era simplu: Tudorița avea să se suie în căruță și să plece cu Florea, cât timp nora mai rămânea de taclale cu soacra. Fata se repezi la ușă să-și ia rămas bun. Gherghina începu să taie încet, restul de cozonac sub privirile îmbufnate ale Irinei.