SHEIRSUNKLERDEN

4.

― Să chem o ambulanță?

―Nu, nu! Sunt bine! Pașii femeii răsună pe trotuarul umed. Dintre toate călcăturile din jur, o disting pe a ei ca un inevitabil ecou salvator. Motanul se agită. Sacoul îmi stă atârnat pe un antebraț – întins, încremenit în timp, pe urmele poalelor roșii – și cămașa e pe jumătate scoasă din pantaloni (colțul drept atârnă peste brâul pantalonilor în timp ce, celălalt se răzbate să rămână integru. Odios!). Privesc tâmp corpul celei care se îndepărtează lent, mult prea lent. Ce mai sperietură, trebuie, să fi avut sărmana! În ochii celorlalți par un veritabil nebun, în realitate m-am înstrăinat pe mine. Sperând și căutând, așteptând și amuțind, am uitat să mai trăiesc. Fără tragere de inimă îndes înapoi hainele în valiză. Vreau o pauză! Pentru cinci minute ne detașăm de la noi și așteptăm. Așezat cu genunchii îndoiți pe bagaj, cu coatele rezemate de picioare și cu capul în mâini încerc un ultim update al situației. 9:40 a.m., mai am timp! Îmi ascund fața în căușurile palmelor. Mi-am imaginat că-ți aud glasul, că-mi spui pe nume, dar am reușit să sperii un alt om. Rămâi! Ceasul ticăie îngrozitor. Rămâi cu cerul! 9:50 telefonul sună, pierdut prin buzunarul de velură, petecit cu o bucată de finet înflorat. Tu, să rămâi cu cerul care ți-a spălat picioarele de urmele slinoase ale degetelor mele; pe mine același cer m-a încropit din carne cu păcate felurite, amestecate și fără cale de ispășire. Roland șuieră prin difuzor, dar gândul îmi e la tine și simt, pentru prima oră de când sunt eu cu mine, c-am devenit găunos, gol și absent printre atâția oameni:

―Revino-ți, Isaac! Trebuie să ajungem la Vorniam!

―Hai cu Vorniam! Un oftat lung părăsește corzile. Țâșnesc pe călcâie, aruncând ghiozdanul în cârcă. Yogi se bălăngăne, miorlăind supărat. „Oare cum o chema?”

― Isaac, mă auzi?

― Da!

―Isaac, mă auzi?

Într-o zi, pe când voi fi mare, voi ajunge campion la oftat. Închid apelul, vâr telefonul în buzunarul interior și mergem lent spre gară. O secundă m-am gândit la el, dispărutul. Conștiința mustră cu neruşinare sărmanul meu suflet și-i aduce ipoteze sumbre: dacă el te-a întrebat „mă auzi?”, iar tu ai închis nepăsător ca acum, nu cumva te faci vinovat și de ceea ce se va petrece mai târziu? Dacă el ți-a spus cine e, însă tu l-ai negat, nu te aduce la un pas de egalitate cu un criminal? Isaac, Isaac, ce ai uitat?