SHEIRSUNKLERDEN

4.

Femeia cu palma streașină la ochi, mă privește chiorâș. Îmi pare atât de cunoscută, încât pentru un singur moment am început să cred în fantome. Forma feței, ușor alungită, ochii albaștrii, buclele roșcate, buzele pline conturate cu liliachiu, pomeții pudrați, modul în care își duce după ureche o șuviță și în special acea privire chiorâș atât de specifică Narrei, nu poate fi ea!

―Isaac, ce, Dumnezeului, faci aici?

E aplecată ușor peste grămada de carne, care ar trebui să fiu eu, neajutorat și împietrit. Ea e! Sunt convins! Cum ar trebui să procedez? E mult mai frumoasă ca în ziua în care a ieșit val-vârtej pe ușa apartamentului nostru – ce cuvânt străin! E mai frumoasă pentru că nu mai e a mea sau așa a fost din totdeauna, dar am fost prea orb? Un șnur de tutun îmi ștrangulează beregata, mărul lui Adam s-a pus de-a curmezișul și inima galopează spre câmpiile Elizee cotropite de nenorociri. Privesc tâmp chipul ființei care mi s-a gravat pe lentile. Deschid buzele și mă opresc aici. Pe lângă noi trec oameni cu papornițe pline sau cu ziare în mâini, vorbind tare. Eu, ce să-i spun? Atâtea cuvinte pe lumea asta, deși niciunul nu e potrivit pentru ea. Simt tremuratul fiecărui os din corpul care nu-mi mai aparține. Narra fluștură mâna fină, albă, cu degete lungi – de pianistă – prin fața mea. Yogi miorlăi, râcâind energic. Am uitat de motan!

― Isaac! Trezirea! Isaac?

Cu greu se desluşesc câteva bolboroseli:

― Eu… eu… Nara… – Întind mâna dreaptă, vrând s-o cuprind pe a ei.

―Ce s-a întâmplat, iubitule?

― Iubit? Mi s-a oprit respirația. Lumina soarelui e orbitoare și tot mai multe picioare îmi calcă hainele răvășite. Narra? Într-o fracțiune de scunde mă adun de pe jos, mă ridic cu speranță și licăriri de „se mai poate?” în priviri. Chipul Narrei se distorsionează. Orbitor. Fiecare particulă de apă reflectă soarele.

―Sunteți bine?

Degetele mânii stângi mi se încleștează pe încheietura fragilă a femeii. Se smucește ușor. Vocea ei îmi răsună în timpane, diferită, ascuțită și înțepată. Nu mai e cea pe care am iubit-o atâta timp ca un imbecil bun de aruncat, terchea-berchea, dând cu piciorul unei căsnicii acceptabile. Nu e firesc, îi seamănă la chip, dar vocea, vocea! Nu e ea!

― Nu ești Narra!

Mintea-mi joacă farse. Teama cea mai mare ești, tu, draga mea, pierduta mea, ființă pe care n-am s-o mai revăd nici în ceasul morții celei mai neînduplecate. Te-am asemuit cu altcineva și-mi pare rău. Zâmbete sunt departe, vocile se învălmășesc pe strada îngustă a unui oraș mult prea aglomerat. Sunt o statuie prost executată, cu jumătate de cap ciuntit, cu o mână înțepenită pe o carne moale și caldă. Amintirile stau legate pe câmpiile friguros de albe, într-un sfârșit de ianuarie. Aduceri aminte se arată la o aruncătură de secundă înțepare cu un ac de perfuzor – albastre și vineții, îndepărtate și lacrimogene, îmbrăcate în halate de spital. Mă tem să-nchid cutia în care ne-am pus la adăpost și continui să cos pânza viselor ce nu au să mai vină într-o altă apocalipsă după Ioan – care e atât de aproape. Mila nu e pentru noi și iluziile ni se preling de pe coate. Poate ar trebui să recunosc c-am rămas paralizat în trecutul îndepărtat și anost, apoi să înțeleg că ne-am irosit ultima văpaie din priviri – dintre cele o sută –, am alungat ultimul zâmbet și am capturat imagine a ta pe care o văd, acum, în alta. O, un, o: de două ori feminin, o singură dată masculin, cusute în pânza psihotică a minții mele. Te mai iubesc? Ne-am pierdut prin univers, prin galaxii diferite – eu pe urmele pașilor lui, tu pe cărarea pavată de tine. Nu am atâta putere și ai știut-o mereu. Cu capul plecat, ascund ochii înlăcrimați în spatele lentilelor zgâriate, îngânând sfârșit:

―Îmi pare rău! Îmi pare foarte rău!

― Să chem o ambulanță?

―Nu, nu! Sunt bine! Pașii femeii răsună pe trotuarul umed.