SHEIRSUNKLERDEN 2

Bineînţeles că dimineața pe când îmi ridicam nădragii pe mine, mi-a cerut un tarif rezonabil, modest ar spune ea, de patru sute de lire. Am început să râd isteric. Se uita mirată, pe semne că a încurcat-o răbufnirea mea. Și când te gândești că i-am vorbit toată noaptea de Rimbaud și Derrida, de Cienfuegos și ambiții, despre schelet și evoluționism, iar ea era pur și simplu dintr-o amabilitate exagerată, mă aproba constant, sunt sigur că și tu, cititorule, dacă ai fi în locul meu ai râde. Mă și miram, atunci, că nu are vreo opinie. Hohotind, m-am așezat din nou pe canapea, aplaudând (nici nu mai conta că stăteam pe un aspirator care nu putea fi numit „canapea” tare incomod), căci ultima ei replică mă binedispusese. Ținea supărată un neglijeu bordo în mână, se uita la mine ca la un nebun și sunt sigur că a gândit, măcar pentru o clipă, că nu am să-i plătesc.

― Îmi dai banii sau nu? Bătea insistentă din picior. Are picioare drăgălașe, micuțe și gingașe. Din nou nu m-am putut abține, nechezând mai tare ca înainte.

― Măcar ești studentă? Soarele intra curios în mica debara dezafectată. Situația în sine era penibilă: făcusem dragoste cu o curtezană în debaraua unui bar ilegal plin de puști consumatori de narcotice. Mă amuzam, după mult timp în care îmi plânsesem de milă, mă simțeam bine. Își prinsese claia de păr într-o coadă lejeră. Carnea i se zdruncina la fiecare mișcare. Seara trecută prin fumul stupefiantelor mi se părea mai subţirică și mai tinerică. Nu mai era blondă (purtase perucă pentru a nu fi recunoscută), nici ochii nu îi mai avea albaștrii, dar măcar fața inocentă încă era a ei, deși era puțin mai ridată. Ulterior aflasem că locuia chiar în debara și tot aici își aducea toate „capturile”. Totată demascarea din dimineața aceea m-a făcut să mă hlizesc pentru cel puțin un sfert de oră, până când se enervase și îmi aruncase sacoul și cămașa pe fereastră.

― Sunt studentă, mitocanu` dracului! A țipat, împingându-mă afară din cămăruță. Aparent se lipsise de cele patru sute de lire pe care i le datoram, voia cu disperară să mă vadă plecat (nu o condamn). Am ieșit, chicotind, din bar. Mi-am adunat hainele de pe jos, am scotocit prin sacou, apoi am bătut la fereastră – îi datoram banii, nu ar fi fost corect, dacă nu eram eu era altul care ar fi plătit-o pe loc. Blonda, pe care o chema Amy, s-a uitat furioasă la individul care stătea cu țoalele pe braț, bătând jovial în sticlă, făcându-i semn să tragă zăvorul:

― Ce mai vrei?

Întind, rânjind cu toți dinții, banii, stârnindu-i furia, însă i-a înșfăcat fără să stea pe gânduri. După cum am mai spus, dacă nu eram eu, era altul care cel mai probabil i-ar fi adus un buchet de flori cu tot cu cei patru sute de lire.

― Îi meriți! Am plecat, fluierând vesel. Într-o oră trebuia să ajung la Vorniam și să mă îmbarc alături de Konrad spre magnificul, dezirabilul, platou de filmare. Duduia, trântit cu putere obloanele ferestrei a cărei giurgiuvea s-a zgâlţâit, poate chiar s-a și fisurat, fin, foaia de geam.