SHEIRSUNKLERDEN

2

Prin telefon Konrad țipă indignat. Dacă aș mai avea vreo mână liberă m-aș plesni singur. Ah, nu-l pot alunga, e unicul om care încă mă vede normal, de încredere și prieten. Cuvântul ăsta „prieten” îmi pare străin și îndepărtat. Îl accept de nevoie. Nu mi-a păsat că arunc la closet lumina, atâta timp cât mă proteja întunericul, dar când a devenit de nesuportat am realizat greșeala. Monștrii de la capul patului s-au trezit să mă tragă în vâltoarea sufocantă a coșmarurilor. Stau noapte de noapte rezemați de tocul ușii, așteptând să mă devoreze. Trăim ce au mai trăit și alții, nu-i așa? Dispărutul, detectivul, lașul, ce mai triunghi vicios! El luase urma unuia pe numele de Corvin Colab, eu l-am lăsat acolo! Nu sunt personajul lui Cervantes, însă mă simt al dracului de aproape de nebunul care știa că e personaj – lumea lui era fictivă, of, of, of și a noastră e fictivă, plasată în punga de rafie a fizicii cuantice. Hilar. El, detectivul, eu, lașul, străinul, dispărutul… Câte păcate îmi atârnă pe umeri? Blonda, asta, câte îndoieli are? Viața ei e așa cum pare? Destul, destul cu remușcările! Fata se fâțâie în poala mea, respiră greu și își tot împinge pieptul spre mine – ispitire. Îmi voi propune, din nou, să nu mă mai gândesc la El – mă voi arunca în brațele duduiei-blonde pentru uitare, amăgire și plăcere. Gândurile vor pleca pe câmpiile verzi ale lumii îndepărtate imediat ce trag o linie proaspătă. Să nu mai așteptăm iluziile ce nu au să vină! Cât de ciudat e omul, îi umblă necontenit prin minte o sumedenie de îmbârligături fără noimă în loc să se bucure de viață!

― Ce? Isaac, îți arde de glume?

― Nu vorbeam cu tine!

― Fumezi? Nu te lăsaseşi? Expir sâcâit fumul, fata strâmbă din nasul micuț, rotunjit și absolut adorabil! La naiba, e frumoasă! Ochii fac pentru a doua oară înconjurul camerei. Konrad vorbește mai repede: Fie, ai planuri pentru weekend? E entuziasmat. Mi-l imaginez, plimbându-se cu telefonul în mână prin casa luxoasă în stil victorian cu vedere spre pădure pe care i-o lăsase moștenire o mătușă, vara trecută – norocosul naibii!

― Nu! Al doilea coniac fusese vârât sub nasul meu pe nesimțite, păcat că în secunda doi dispăruse, servindu-se drept tratament pentru gâtul însetat care începuse să mă usture. Ea mă privea cu capul ușor înclinat, mă consideră alcoolic. Beau prea mult, fumez prea mult și probabil nu voi apuca patruzeci de ani. Nu-mi pasă. Nu sunt exemplu de dat, nici fiul cel lăudat și nici masculul cu care și-ar dori o femelă să se reproducă. Nu sunt specimenul puternic sau frumos din turmă, dar să fiu al dracului de nu am cele mai bune idei când sunt beat criță. „Oh, Doamne, câți maci!” mi-am spus într-o doară, într-o zi ploioasă, stând cu nasul lipit de geamul aburit. Se întâmplase în apropierea plecării Narrei. Era un mai friguros și-mi amintisem drumul spre serviciul căruia mă consacrasem doi ani în speranța abolirii atenției. „Câți maci!” probabil eram amețit, dar la naiba „câți maci” sunt pe câmpia vieții căreia niciun individ nu-i acordă atenție – uită, prostul, că el va sângera așa și trăiește câteva zile, dacă e norocos, prin pe lanurile de grâu sau prin șanțuri.

Fata se mișcă pe ritmul melodiei Melaniei Matrinez, prinzându-și mâinile lungi de umerii mei – știe să se joace, am mai spus-o și abuzează de convingerea ei. De când Narra a ales să nu se mai întoarcă, nu am mai ieșit, acum, e momentul meu: într-un bar clandestin, cu o fetișcană care probabil dacă mi-ar arăta buletinul ar avea sub optsprezece ani, cu sacoul descheiat, cu cămașa vărgată mototolită și cu Konrad care mă chestionează continuu. Cântărind situația chiar și un copil și-ar da seama că mă îndrept spre o cacialma, dar aleg să-mi las palma dreaptă să cutreiere coapsele blondinei. Sunt fine, moi, voluptoase. E delicioasă!

― Unde ești?

― Nu prea știu! Ce era cu planurile?

― Îmi ții companie la Sheirsunklerden? Am de filmat pe acolo și poate îți vine inspirația holistică să nu mai mori de foame!

E ironic, știu că e ironic. Râde zgomotos ca un măgar. Nu a priceput niciodată modul în care lucrez. Oamenii sunt ciudați, nu înțeleg termenul „vizionarist”, se gândesc doar la profit și pofte – sunt chiar dezagreabili. Degetele mi se înfig în carnea fetei, ne lipim unul de altul și-i prind cu dinții lobul urechii stângi. După cum spuneam, oamenii se gândesc doar la pofte, dezgustător! Degete experte se preling pe șliț. Rânjesc. Mi-a venit pofta să plec, inspirația de a scrie despre maci și poate o tentativă de poezie. Ciripește îmbujorată. Cât a băut? Konrad nu are de gând să închidă și vreau să mă apăr:

― În primul rând…

― Da, da, inspirația vine când vrea universul, bla, bla, bla. Te las! Ne vedem mâine la gara din Vorniam!