Matchaberc

1

În Valea lui Stan şiroia muzica ca un râu cu ape limpezi, plin de nade colorate, care ademenea tinerii să se prindă într-o horă sălbatică. Satul se cufundase de mult în liniștea înnoptării și lămpile cu gaz licăreau din casă în casă ca niște gângănii nehotărâte. Pe o uliță îngustă mergea, trosnind, o căruță trasă de un bou pestriț. Căruțașul, om al locului, agita în aer pălărioara de pai legată cu panglică lată, salutând hoarda de fete și băieți care se aruncaseră, în hohote de râs, să bată cu picioarele pământul uscat. La început dansul lor se rezumase la curtea mititică a Transițăloaiei, apoi se lățise până în mijlocul uliței.

― Să trăiți! Bătrânul trase hățurile și boul se opri. Mai aveți loc? Copii îl întâmpinară veseli, strigându-i:

― Da`cum, nu, Nene?

― Hai, hai!

Dintr-o curte îngrădită, doar în față, ieși Vlad, bălăngănindu-se cu o sticlă de rachiu de prune pe jumătate goală. Ochii îi sticleau și îi erau umbriți de necazuri. Se ținea cu greutate de ulucile șubrede ale porții. Își aținti privirile spre cei care prinseseră să se bucure și țipa, încercând să cânte:

― Vladu`bea, Vladu` plătește! Vladu` joacă iepurește!

Nevastă-sa ședea și ea pe un taburel micuț și vorbea cu vecinele:

― I-am tot zis „Vidică, Vidică! Nu mai bea, mă!”…

― N-ai, tu, treabă, muiere! Vlad sparse sticla de un pod și se trânti în șezut. Căruțașul se propti lângă el.

― Ce-i? Nu i se adresa, totuşi asta nu-l opri pe bărbat să-i răspundă amărât:

― Lasă omu`cu ale lui! Mama dracului de moarte!

Într-o lume perfectă nimeni niciodată nu ar fi avut lipsuri și inimă grea. Vlad – cel căruia îi spuneau Vidică – era sufletul care lăsase pe mulți cu durere. Așezat pe ciment, nu era văzut de niciun om. Bătea pământul în lung și în lat, vrând să le poarte de grijă, de dincolo de moarte, copiilor pe care îi crescuse cu greu.

2

Trenul dinspre Pitești hurducăia ca un animal rănit pe liniile ferate. Cu o plasă de rafie în brațe un flăcău cu mustăcioară în stil englezesc încerca să-și caute vorbele. Lângă el, Tudorița lu’ Vidică își cântărea în minte socotelile. Afară, întunericul te înfiora. Dinspre munte se auzeau bubuituri puternice care nu aveau să îi mai sperie pe tineri ca în alte dăți, căci acum soarta lor era pe sfârșite. Până la gara din Lotru nu scoaseră un cuvânt, poate de frică sau poate că nu știau ce să-și mai spună. Fuseseră împreună la bătrânul băiatului care se internase undeva pe la Pitești. Alexandru își declarase iubirea pe care i-o purta Tudoriței, în fața părinților, apoi primise binecuvântarea și făurise planul de-a o duce pe iubită la casa părintească. Dar în loc să se bucure, fata subțirică, înăltuță și cu plete negre, se rezuma să tacă. Băiatul era chinuit de întrebări fără rost care îl învălmășiseră: „De ce nu se bucură? Și ce vede prin întuneric?”. Sufletul lui Alexandru galopa spre deziluzii și infern în așteptarea, ca un ac înfipt în inimă, a deciziilor dânsei.

Hurducăitul se opri cu un scrâșnit de frâne. Erau în gară. Băiatul apucă să vorbească cu teamă, punându-și în treacăt mâinile peste ale fetei:

― Vino cu mine! Taicu` e de acord să ne luăm! O privea cu speranța cu care te mai agăți de un minut din viață. Ea nu îl privi, ci se ridică.

― Nu! Dacă vrei, vino tu!

― Dracul o mai veni după tine, Tudoriță! N-am venit destul?

― Adio!

Tudorița pășea agale pe culoar. Alexandru rămase înmărmurit, regretând imediat cuvintele spuse la mânie și o privi neputincios cum coboară din tren. Ar fi putut s-o strige, dar s-ar mai fi întors? Lăsă sacoșa de rafie la picioare, își sprijini coatele de coapse și își susținu capul în palme. Băiatul cu ochii ca cerul, oftă din greu. Sufletul îl durea și lacrimile și-ar fi găsit drum pe obrajii rumeni, dar se abținu. În fața lui se așeză un general.

3

Din horă se desprinseseră un băiat și o fată; desculţi, cu fețele îmbujorate, alergau spre desișul pădurii ca niște copii care se jucau prinselea. Bubuiturile din carieră acoperiseră de mult lăuta. Florea lu’ Moșu’, cu cămașa lălâie care atârna pe el ca pe un gard, o prinsă de mână pe Florica. Fata chicotea, smulgându-se din strânsoare. Luna le lumina pasul săltat printre frunze late de pelinariță și lăstari de plop. Argintie și rece, luna se oglindea în luciul râului. Ei se opriră. Florica, își săltă poalele rochiei și păși gingașă în apă, Florea se trânti pe mal cu genunchii îndoiți.

― Pentru cine ai venit aici?

Cu capul sprijinit de rotule, băiatul urmărea mișcările fetei. Nu pentru ea venise, din satul vecin, la horă și dânsa o știa. El nu înțelegea prea bine iubirea, poate că acestui fapt i se datora și pierderea de mic a maică-sii, dar înţelesese că îi era dragă Tudorița lu’ Vidică pe care nu știa cum s-o convingă să-i accepte propunerea de nuntă. Mai mare cu șase ani ca Florea, Tudorița devenea glasul inimii pentru tânărul ce de abia începea să cunoască îndrăgosteala. Nu avea să-i ofere avere, nici nu căuta o fată cu zestre, ci doar ar fi vrut înțelegere și afecțiune. Oftă greu pe post de răspuns pentru Florica și aceasta din urmă îi înțeleasă gândul.

― Nu vine, Floreo! E cu ăla! Băiatul se juca cu firele de iarbă, gândul lui era departe. Pe mal orăcăiau în sincron două broaște mari și grase. Pădurea fremăta. Fata lipăia cu picioarele în apă, speriind brotăceii. Un fazan apucă să țipe și Florea se ridică ca ars. Îi venise o idee. Speranța încă îi inunda pieptul.

― Nu mai stau nicio clipă! Vin cu tata! Bucuros nevoie mare, o trase pe Florica după el. Fata râdea, căci o amuza jovialitatea lui și hotărârea luată pe nepusă masă.