SHEIRSUNKLERDEN
1
Soarele iernii încerca să răzbească printre norii de mercur. Vântul rupe crengile pomilor negrii, iar de pe acoperișul unui bloc-turn se prăbuși un porumbel cu aripile deschise. Deschid grăbit fereastra, aplecându-mă peste pervaz. Jos, pasărea rănită încă se zbătea. Se propagă, prin întreg apartamentul, soneria telefonului – enervant dispozitiv. Respir zgomotos pe nări. Vreau să mă calmez. Semnul crucii mă ajuta, de asta îl fac de trei ori, apoi îmi târșâi picioarele de lângă geam. Un pui negru de pisică miorlăie indignat, considerând că nu-i acord destulă atenție.
― Ce vrei? Pisoiul se rostogoli. E amuzant. Îl ridic în brațe cu grația unei gorile. Asta voiai?
Razele de afară încălzesc bucătăria cu gresie verzuie. Câteva plante cu frunze late stăteau atârnate, meticulos, pe blatul unei etajere. Țârâitul e consistent, semn că cineva mă caută cu interes. Din dormitor se arătă supărată o duduiță trecută de treizeci de ani. Mă întorc cu fața spre ea – scăldată în lumină pare dintr-o lume străină. E frumoasă, irezistibilă. Înghit în sec:
― Mai rămâi pentru un ceai… – Umbrele copacilor se legănă pe chipurile noastre. Dacă m-aș putea vedea mi-aș descrie cu sufletul greu și ochii triști și mai mult ca sigur imaginea mea e cea a unui imbecil fără scrupule.
― Nu-mi mai amân plecarea! Vorbele răbufneau de-a valma. Între buzele roșii ține țigarea să mocnească. Din bucătărie şuieră ceainicul de alamă, din sufragerie – înfipt în furcă – se zbate fixul. Puiul de pisică sare din brațe, iar eu (năuc) mă plimb agitat după femeia cu neglijeu vaporos. Se aud tocuri nervoase pe pardoseală și, imediat în urmă, pașii târșâiți ai celui care aș vrea să fi fost ieri pentru că atunci încă mai voiam să-mi reîntregesc căsnicia, astăzi sunt în dubii.
― Doar un… – În dormitor, domnișoara Nerra trântește ușa și-și îndeasă rufele într-o valiză. Apa e gata! Mă proptesc fără speranță de tocul ușii, cu mâinile împreunate la piept – de fapt, nu știu ce aș putea face cu ele, iar să le las să bălăngăne pe lângă trup mi se pare inutil și caraghios. Femeia ridică teatral brațele, țipând:
― Ce folos? Să mai bem un ceai și încă unul? Revino-ți, Wolfvinten! Să mai turnăm peste cel din ceașcă, când el, deja, e rece?
― Să încercăm ceva nou! Să punem, acum, ambrozie la infuzat! Motanul miorlăie, zbârlindu-și blănița.
― Nu! Tonul vocii e mai ridicat. O sâcâie insistența și isteria pune stăpânire pe ea. Aruncă tablourile – în care înțepeniserăm poze din ultimul concediu – apoi veioza, pernele, hainele și orice obiect pentru a mă alunga. Continui cu o insistență comică să-i vorbesc calm, ferindu-mă de chiciuri.
― Apoi mesteacăn și cedru sau poate petale de nu-mă-uita!
― Îmi pun tutun și frunze de coca! Câte ceaiuri să mai bem? E clar că nu te am, e clar că nu mă ai… – Pe podea se dusese o luptă crâncenă între cioburile care ar fi vrut să ocupe un loc bun pentru spectacolul care nu se va mai ține niciodată. M-am resemnat. O aștept așezat la masa din bucătărie, fixând un punct anost de pe peretele acoperit de himere.
După un ceas, la masa rotundă, se așeză și ea – cu machiajul refăcut și cu hainele schimbate. Fiecare stăm cu ceașca de orgolii – asezonată cu regrete – în față. Clatin din cap și îl sprijin nădăjduit în pumni. Narra și-a agățat de umeri un sacou stacojiu și toarnă tacticoasă apa fără infuzie în cești. Soarele a asfințit, iar ceainicul s-a golit. Ultimul nostru ceai a fost sec și anost. Îmi pare o altă femeie și mă întreb cum de am putut s-o iubesc. Narra se ridică, își rujează din nou buzele (mult prea voluptoase) apoi apucă mânerul geamantanului și trântește ușa de la ieșire în urma sa. Mă afund pe fotoliul cu imprimeu floral, deloc confortabil în care te scufunzi cu totul. Ei i-a plăcut nenorocitul de scaun (tare inconfortabil). Vreau să dorm.
Telefonul sună din nou!