SATORS

7

E foarte atent la orice amănunt.

După ce parcurse o bună bucată din culoarul lung și îngust, împodobit cu diverse forme care înfățișau felurite acțiuni și formule chimice, calcă pe un ecuson de pe care îl privește senin un anume doctor al Institutului, pe numele său, Elliot Black. Se apleacă. Ia micul carton plastifiat din praf și îl scutură. Analizează preț de câteva secunde omul din imagine, realizând îngrozit că acela este soluționarea cazului. Bărbatul de pe ecuson e prin absurd, tocmai, tânărul mumificat. Charon simte un curent rece, venind din străfundurile tunelului, acompaniat de un sunet vag de clopoței și de un iz insuportabil de sulf și praf de pușcă.  

― Ce dracului? Pentru câteva momente inima îi îngheță, uitându-mă stupefiat la doi ochi roșii care se apropiau rapid prin întuneric. Îndreaptă lanterna în direcția acestora. Își spune în gând că aveau să aparțină unui animal oarecare. Corpul îi paraliză. Lumina scoase la iveală o creatură umanoidă, diformă, de un negru intens. Are oasele ieșite în afară, acoperite doar de piele și aleargă spre Charon cu o viteză incredibilă. Bărbatul, cu greu, se poate urni din loc. Printre degetele tremurânde îi scăpă ecusonul doctorului. Ghiozdanul și-l abandonă într-un colț, căci simțea că îl trage în jos. Aleargă spre ieșire. Urcă treptele beciului din câteva salturi; în spate nu se mai uită, fiindu-mi mult prea frică de ceea ce era pe urmele sale. Se cățără prin crăpătura din podea. Inima îi bate cu putere. E terifiat. Prin ceață poate desluși alte perechi de ochi care se holbau la el. Entitățile stau cu chipurile lipite de geamurile murdare; mâinile lor se preling pe sticlă, lăsând urme roșiatice.

Nopțile nu fuseseră niciodată mai înfiorătoare ca cea din 4 august în care Charon Coraventti descoperise că imposibilul este pe cât se poate de posibil. Își strânse curajul în dinți și deschise ușa. Vrea să se salveze. Fuge, împiedicându-se prin iarba înaltă și grasă. Răsuflă obosit, dar nu e timp de stat, întrucât creaturile îl prind din urmă. Se uită scurt peste umăr, apoi intră în pădure. Se pierde. Plouă și ceața se așează mai bine. În goana sa se tot lovește de copaci, împiedicându-se de rădăcini și crengi. Are telefonul în mână și încearcă cu disperare să-i sune pe cei doi jandarmi.

Într-un moment de luciditate își amintește de vagabonzii pe care îi întâlnise în urmă cu câteva ore. Se întreabă în gând: „De ce nu sunt afectați de creaturile care mișună pe lângă ei?”. Se uită în toate direcțiile. Nu îi place rolul de vânat! În față, vede străzile orașului șerpuite într-o vale adâncă. Așteaptă câteva secunde pentru a-și recăpăta suflul. Aude un mârâit și fuge, în jos, pe dealul plin de gropi ascunse de puzderia stufișurilor de măceși. Creaturile îl pândesc, se furișează pe lângă el și îl înconjoară de la distanță. Charon ajunge obosit în mijlocul unei alei. Respiră ușurat. Se afla pe drumul pe care venise – și-l amintește bine, e sigur că acela trebuie să fie. Își ascunde chipul în căușurile palmelor și inspiră adânc. Pe marginea drumului oamenii străzii îl privesc cu interes. Aceștia se ridică, mergând greoi. Charon își trece degetele lungi printre șuvițele desfăcute. Se uită la cei care vin spre el și încremenește. E martorul celei mai monstruoase metamorfoze, căci sărmanii cu haine jerpelite, acoperiți cu celofane mizere, se chircesc, se zbat spasmatic, își trosnesc oasele, deformându-și trupurile. La finalul spectacolului se arătară creaturi negre. Oamenii s-au transformat complet. Sunt mai întunecați ca noaptea și au lame ascuțite în loc de unghii. Detectivul se află în stare de șoc, însă nu uită de mobilul pe care îl ține strâns în mână. Apasă înnebunit ecranul luminos. Formează același număr de telefon, cel al lui Isaac. După nenumărate încercări telefonul prinse semnal, iar în urma unui scurt bâzâit începu să se audă, la capătul firului, vocea calmă a unuia dintre jandarmi:

― Alo? Detectivul vorbește grăbit. Inspiră și expiră agitat, mâinile îi tremură și își simte picioarele înmuindu-se. Aleargă din nou pentru a-și salva viața:

― Charon! Sunt Charon! Am nevoie de ajutor! Veniți mai aproape!

― Cine?

― Charon! Țipă, încleștându-și degetele pe aparatul metalic. Câteva momente doar respiră greoi. Apelatul nu mai aude. Alo? Mai sunteți acolo? Se deslușește un oftat, apoi glasul lui Isaac îi ruinează orice speranță de a mai fi salvat:

― Îmi pare rău, cred că ați format greșit! Închise repezit apelul. Aceasta este ultima dată când detectivul mai putu să asculte vocea jandarmilor. Nu va putea afla niciodată ce li s-a întâmplat celor doi bărbați, astfel încât să-i nege existența. Îi înjură în gând și își continuă goana spre drumul forestier, fiind sigur că atunci când va ajunge la ei aceștia îl vor recunoaște. Pe la urechi îi ajunge același sunet bizar, dinspre bazare, ca un plânset de copil. Ceața se cuibărește, înghițindu-l orașul. Ploaia devine vijelioasă și mătură totul în calea ei.

Panicat fiind, cu un nod puternic în gât și cu senzația permanentă de leșin, Charon gândi că „Aravhandale nu era pustiu, niciodată nu fusese, iar cei care se avântaseră în el sfârșiseră în casa din poiană, devorați de monstruozitățile de vantablack. Căutarea mea, cazul meu, sunt de prisos, întrucât nu există și nu va exista niciodată un vinovat pe care să-l pot aresta. Oare cum a ajuns trupul lui Elliot să devină atât de stafidit și cine îl îngropase acolo, departe de Vorniam?” Continuă să respire greu. Tușește. Gâtul i se usucă.

Nimeni nu va mai știi că trupul mumificat îi aparține lui Elliot Black și că mesajul de pe craniu indică de fapt sanctuarul lui Aravan – zeul apus cu care se vor fi confruntat și alți sărmani, precum: Allan Blackwood, Shane Roland și Isaac Wolfvinten. Se zice că trebuie să trăiești fiecare clipă până la ultima suflare, că trebuie să descoperi lumea în care te afli, dând la o parte chiar și cea mai mică piatră de pe pământ. Dar niciunde nu ți se va spune că vei descoperii demonii sub piatra aceia mică și inofensivă pe care o dai la o parte, curios fiind. Nimeni, nicicând, nu-ți va zice că vei plăti până și cu ultimul atom care-ți mai trăiește, palid, prin corpul inert.

Charon sosi aproape de bariera copacilor căzuți. Pe urmele pașilor săi călcau creaturile cu ochii roșii. În fața sa, plasați în fața barierei îl întâmpină mai mulți oameni în alb. Stau drepți și par a ignora ploaia devastatoare care le udă halatele lungi până la pământ. Prin întunericul nopții și prin urgia haotic dezlănțuită, fasciculul de lumină provenit de la farurile unei dubițe putea fi calea de salvare. Pieptul lui Coraventti se ridică și coboară, făcând geaca să foșnească. E obosit. Totul în jurul său se rotește. Vederea începe să i se încețoșeze. Medicii se reped la el. Îi prind mâinile la spate și îl trântesc de capota mașinii. Îi le leagă încheieturile strâns, apoi îl închid asemenea unui animal – pe omul semiconștient.