AD MUSAM

20 iulie

Într-o dimineață de sâmbătă, pe când ne strânsesem acasă la cineva (de fapt acea persoană era cauza dezechilibrului ei, dar nu vom intra în aceste detalii intime, căci acum gazda noastră nu ne mai interesează) V. a început un balet mut, la fel de amețitor ca cel de la balcon. Rostea neîncetat „nevermore” – celebra aserțiune a corbului lui Poe –, privind parcă spre nicăieri. Ne strânseserăm în jurul său. Toți eram uimiți de pornirea sa. Pe când, într-o fracțiune de secundă, și-a deschis ochii am observat lucrul cel mai oribil pe care-l puteam vedea în privirea cuiva: lipsa persoanei! Atunci am realizat îngrozit că draga mea V. ea nu mai vedea oameni, ci în fața ei vedea doar marionete! Noi eram niște marionete uzate, iar era păpușarul de după cortină. În spatele inteligenței sclipitoare se ascunde o minte macabră.

Era artistă, incapabilă de a fi înțeleasă, întotdeauna în mișcare și o plictiseau lucrurile mărunte ale vieții de zi cu zi, țintea departe și nu avea nevoie de ajutor, știind singură cum să obțină ceea ce își dorea. Ne ținea în jurul ei doar pentru a avea audiență și pentru a nu fi uitată. Îi era frică de a nu fi recunoscută și frica asta i-a demolat fiecare atom din corp ca un buldozer. E de prisos să-mi continui istorisirea, căci pe V. nu o voi prezenta nicicând întreagă (…).

După atâția ani încă îmi răsună vorbele ei pe care mi le spusese într-o noapte a minții, pe când se lăsase în voia freneziei: „tot ce-i interzis, e afrodiziac”. Nu am înțeles-o, dar acum, gândindu-mă din nou la ea, pot să o contrazic, spunând că „tot ce-i afrodiziac, e compromițător”. Eu, alergând pe urmele pașilor ei m-am rătăcit pe un drum ploios, friguros și întunecat, afundându-mă în mocirlă. Și, totuși, femeia aceasta mi-a fost muză și călăuză, iubită și străină, o continuă enigmă pe care n-o mai recunosc în poze și alături de care am aflat că iubirea e un lucru mult prea mic, care taie adânc și despre care poți declara că nu ai simțit-o niciodată. V. m-a pedepsit mult pentru lașitatea de-ai mărturisi iubirea, cu toate că am vaga senzație că i-a plăcut să fie muza mea, întrucât eu eram experimentul său. Dacă i-aș fi rostit vreodată acele cuvinte, toată vraja din jurul ei s-ar fi evaporat și nu i-aș mai fi acordat atenția și strălucirea pe care le adora.

Acum, pe ultimele rânduri ale epistolei adresată ție, muza mea, fascinația mea, creatură, îmbrăcată în catifea, pe care n-o mai cunosc, vreau să știi că îți dedic ție aceste pagini și sper să te vezi la fel de minunată, chiar dacă negura îți acoperă și sufletul, nu doar veșmintele. Ultima dorinţă îmi e, deși sunt îngrozit, să mă mai minți o dată, cu cele mai dulci minciuni ale tale și îți jur că te voi crede. Iar dacă te voi mai vedea, pășind ca o felină pe holul de la intrare sau dacă îți voi mai zări la balcon faldurile cămașei de noapte satinată, purtată de dans fiind, nu te voi mai striga pe nume, căci numele a pierit.