AD MUSAM

17 iulie

În ziua în care am văzut-o pentru prima dată – într-o marți, surprinzător de caldă pentru o zi de toamnă –, mersesem la cursul domnului profesor M. fără prea mare tragere de inimă. Bărbatul vorbea lent, rar, aproape adormit, despre un anume poet interbelic. V. stătea în banca a doua de la fereastră. Se juca plictisită cu un creion. Auzit-o vorbind și văzut-o mișcându-se am realizat, stupefiat, că m-am lăsat absorbit de persoana ei. Am transformat-o, mai apoi, în muză și mi-am pierdut nopți în șir, încercând să-i redau frumusețea prin artă. Niciodată nu am putut nici să o scriu, nici să o pictez și nici să o sculptez aievea. Era un Kairos feminin, mereu incompletă! Lucram până mă prindeau zorii și îmbătat de iluzii mă vedeam pășind pe un covor roșu, primindu-mi laurii. Dar la fel, cum mă visam învingător, cădeam în tenebrele nebuniei, căci fâșiile de lumină o arătau, pe V., cea din tablou, odioasă, pe cea de lut o vedeam crăpând, iar cea din povești mi se părea banală și ștearsă.

Notă: „A devenit otrava de care nu mă puteam lipsi și obsesia care m-a transformat în insomniac. Eram broasca, din oală, fiartă la foc mic. Nu îmi dădeam seama cât de mult mă infecta substanța ei pe care o credeam iubire. Am vrut, de atâtea ori, să mă lepăd, temându-mă de ea, îngrozit că îmi place tocmai V! Pe acea femeie care își turna sânge de sclavi pe rănile infectate și cea care nu se potrivea lumii mele claustrate, pe ea o plăceam.”

Într-un sfârșit, pe la finele semestrului al doilea am început să ne apropriem. Am ieșit de câteva ori cu un prieten comun și frecventam același cerc literar. Brusc, mi-am dat seama că nu mai exista în lume o femeie asemănătoare. Era elegantă prin grotesc, enigmatică, cuprinzătoare prin prezență, incapabilă de a iubi, dornică de a fi iubită, răpitoare, devastatoare și instabilă. Gândea atât de profund, încurcat și alambicat încât te purta pe cele mai obscure tărâmuri. Ea însăși era un tărâm de neatins pe care am vrut să-l exploatez din dorința oarbă de a o transforma în cea mai bună creație a mea.

Nu m-au fascinat fustele ei mult prea scurte, ciorapii de plasă, pantalonii mulați sau bluzoanele intrate la apă, ori felul în care își mișca șoldurile pe holurile lungi ale Universității. Din contră, nu mi-a acaparat atenția fizicul, deși era clădit armonios, ci mintea și gândirea atât de abstracte pe care am vrut să le elucidez. Mă vedeam detectiv, iar ea era cazul ideal, nemaiîntâlnit.

Notă: „A fost un mister pentru mine și un mister a rămas până când ne-am distanțat. Nu îmi pot da seama când a început ura față de ea sau poate că nici măcar nu a fost ură, ci doar o distanțare treptată și sigură. Dar în mod clar motivul pentru care încă îmi amintesc de V. nu este neapărat mintea care m-a fascinat, ci ieșirile sale necontrolate în care se dăruia beției dionisiace și violenței.”

Așadar, într-o după-amiază de iulie, pe la ora șase, stăteam în sufrageria sa, alături de acel prieten comun de care am amintit. Încercam să punem, cap la cap, bazele unui roman pe care nu l-am mai continuat niciodată. Ușile care dădeau spre balcon erau larg deschise, draperiile date într-o parte, iar noi stăteam tolăniți ba pe podea, ba pe un fotolii, cufundați în gândurile noastre. A fost liniștea specifică unei după-amiezi toride, monotone în care zăpuşeala te sufoca. Stăteam plictisit adâncit într-un fotoliu pufos. Loveam ritmic agenda cu un pix. Inspirația nu avea să-mi vină în ziua aceea, dar V. avea să ne atragă atenția.

Deodată am văzut-o ridicându-se, împrăștiindu-și foile și pornind în grabă casetofonul – nu îmi amintesc clar melodia care se difuza, dar îmi amintesc perfect modul frenetic în care V. a început să danseze incredibil de ameţitor, fascinant și înnebunitor, îndemnându-ne și pe noi să i ne alăturăm. Ținea ochii închiși de parcă nu ar fi contat faptul că mai erau persoane în cameră. Era liberă și se deconectase de la realitate. Lovea cu forță din picioarele goale dușumeaua încălzită de un soare în apus și fredona melodia de la radio, stârnindu-ne uimirea și amuzamentul. Râsetul ei clar, părea al unui copil. În timp ce cu pași lenți se apropia de balustradă, se sprijinea de ea și se apleca periculos de mult deasupra sa. Se urcase pe bara de fier forjat, aproape căzând, într-o încercare euforică de a face echilibristică și m-am temut. Dansa ca o balerină. Piruetă, după piruetă credeam că voi fi martorul unei catastrofe. Nu am intervenit, probabil dintr-un egoism aparte de a afla ce se va întâmpla: va cădea sau nu?

După acest eveniment, când muzica a încetat, V. a revenit la realitate. Și-a aprins o țigară și ținând-o între buzele roșii, a închis radioul. Supărată fiind s-a aruncat pe sofa de pe balcon și a început să scrie energic. Ne-a gonit din calea sa și nu am mai văzut-o timp de aproape trei săptămâni. Au mai urmat alte câteva astfel de evenimente și am ajuns să-i cunosc partea mai puțin știută. Întotdeauna se înconjura de oameni pe care-i putea minții. Îi plăcea să se joace și să ducă lucrurile pe cele mai înalte culmi, de parcă era un Rimbaud al vremurilor noastre, trăind intens orice sentiment și curiozitate. Astfel, încât, orbit de o dorință deșartă, poate macabră, de a vedea cele mai ascunse laturi ale minții ei, care mă fascina tot timpul, am rămas aproape.