AD MUSAM (EPISTOLĂ)

„Să ne considerăm nebuni. Așa ne vom înțelege unul pe altul.”

Mark Twain

15 iulie

Nu vreau să-i scriu numele aici, nu dintr-un egoism orgolios și nici din faptul că i-am pus identitatea de mult într-un necrolog cu pagini aurii, ci dintr-o frică puerilă din cauza căreia mi-am imaginat în nenumărate rânduri că-i scriu numele, iar cineva – nu contează cine – îl va găsi, printre literele astea învălmășite, o va cunoaște și-i va șterge o linie a feței, un contur al corpului sau, poate chiar, o va dizolva cu totul. Mi-o imaginez, stând tolănită pe sofa, într-un neglijeu roșu de mătase, care-i va lăsa umărul dezgolit. Va sta la soare, într-o duminică aridă, în apartamentul său de unde are lumea la picioare și neglijentă se va juca alene cu pantoful stâng. Își va mișca piciorul suspendat, plictisită fiind și va citi pasajul adresat ei în care se va recunoaște cu totul. Apoi, va realiza gravitatea spuselor mele. Se va supăra, căci numele său trebuia să fie gravat adânc printre paginile jurnalului și încununat cu laurii pe care consideră atât de mult că îi merită. Din păcate nu-i va găsi( laurii) ori de câte ori va reciti fragmentele. Supărându-se își va aprinde o țigară, va închide cartea și se va sprijini, cu capul rezemat într-o palmă, de balustrada balconului. Privind mulțimea care trece grăbită spre Universitate, va închide ochii și va conchide că nu ne-am înțeles niciodată unul pe altul.

O, tu, dragă femeie, îți voi lăsa jurnalul meu drept moștenire (prin testament) și te voi nota aproape ipocrit de simplist, în el,: „V.”, căci atât a mai rămas din cea pe care o cunoșteam. Restul numelui s-a șters într-un labirint de oglinzi din care nu a mai ieșit niciodată. Mereu mi-ai fost muză, chiar și atunci când buzele tale mă acuzau, dar conștientizam că mințeau. Naiv fiind, am vrut să te salvez din abisul în care și eu intrasem. Iartă-mă, dragă V., am eşuat!

Îmi amintesc că în octombrie, al primului an de facultate, pe când încercam să mă acomodez la noua viață de student am, întâlnit-o pe V. Acum, când mă gândesc la această entitate mă cuprinde un fel de teamă și de reținere, întrucât mâna cu care scriu pare să-mi paralizeze și ochii mi se ațintesc asupra unui punct mort din cameră, într-o încercare istovitoare de a-mi aduna gândurile. V. era inteligentă, se purta mereu în negru, cu părul lung, ușor tapat și cu o minte sclipitoare. Avea buzele roșii conturate poate prea mult și ochi de pisică dați cu tuș verde-negru, cărora nu le scăpa nimic. Așa era ea, cu privirea ei ageră cu care analiza totul. Era întotdeauna plictisită, deasupra tuturor, impresionându-i pe toți prin simpla prezența; era un fel de femeie fatală de care orice mascul rațional și subdezvoltat din punct de vedere mental, se ferea în mod vizibil. Dar eu am văzut-o om, dincolo de vanitate, forme frumos conturate și tocuri înalte. Nu mi-am dorit niciodată o aventură care s-o fi avut ca protagonistă, dar am iubit-o, fără a-i mărturisi vreodată acest amănunt. Însă, în mod paradoxal, întâlnind-o pe ea, viața mea a luat sfârșit. Am realizat acest fapt îngrozitor mult prea târziu, fiindcă „fata asta” – care s-a dovedit a fi cel mai fin psiholog, cel mai puternic drog al meu și cel mai abil asasin al minții –, m-a adus în pragul lui Samson prin însăși instabilitatea sa.

Mulți spun că în fiecare dintre noi e o fărâmă de întuneric, dar poate că în alții se află un adevărat hău, iar cei care au hăul în ei se hrănesc cu noi, restul. Am descoperit acest fapt ca fiind real, dedându-mă unei pasiuni incontrolabile pentru V. Elegantă și rațională, eclipsa cu mult colegele de la facultate și pe oricare femeie cu care ar fi intrat în vorbă. Nimeni nu și-ar fi dat seama că ea era hăul deghizat în lumina raiului.