Creatura din Vorniam

Cine ar fi crezut că hazardul ar fi putut scoate în cale monstruozitatea, desprinsă parcă, din benzile desenate pe care le citeam când eram copil? Dar într-o toamnă cam pe la final, într-o seară ploioasă, inevitabilul s-a petrecut. Mulți nu cred spusele mele – căci le-am povestit și lor – însă la Vorniam se ascunde secretul celei mai mari grozăvii.

Totul a început într-o seară pe la ora 11p.m. pe când Elliot își târa, cu mare greutate, picioarele de-a lungul peronului 1 al metroului din stația Vorniam, căscând din când în când. Peronul era gol, iar sunetul pașilor săi, care se apăsau greoi pe cimentul rece al subteranului, se răspândea peste tot. Cu ochii pe jumătate închiși aștepta plictisit momentul în care avea să audă de departe hurducăitul șinelor sub greutatea vagoanelor „trenului de sub pământ”, semnalând că acesta este aproape. În aşteptarea sa, care părea a se prelungi considerabil, își plimba privirea peste afișele colorate ale diverselor reclame de sezon, peste indicatoare și peste literele mari, galbene și îngroșate, pictate cu precizie pe zidurile stației, descifrând: „Stația Vorniam”.

Fixându-și privirea pe literele galbene a văzut mișcându-se în semiîntuneric o siluetă diformă care se târa în sus, cuprinzând panoul verde pe care scria cu litere albe de tipar: „ieșire, pe aici” – o spaimă de neexplicat pusese stăpânire pe bărbat, amplificându-se atunci când un neon de la capătul peronului se desprinse și rămase atârnat, susținându-se în două fire sensibile, scânteind și pâlpâind haotic, legănându-se dintr-o parte în alta, stingându-se într-un final și căzând cu o bufnitură infernală. Hurducăitul metroului începuse să se audă, însă nu-i mai acorda atenție, uitându-se în continuare spre capătul peronului unde prin întuneric parcă vedea o formă distorsionată a unui corp scheletic, adus de spate, cu mâinile exagerat de lungi care aveau gheare lucioase, târându-le pe lângă picioarele schimonosite și slăbănoage, părând a fi susținut de un corp mult mai mare – care avea să stea pe şinele metroului. Elliot a vrut să afle pe cel din spatele glumei, căci altceva nu putea să fie – nu credea în știrile vremii care vorbeau, poate prea mult, despre un O.Z.N. prăbușit, la bordul căruia descoperiseră creaturi de domeniul SF-ului – astfel s-a aplecat peste peron, căutând mașinăria din spatele tărășeniei, însă nu vedea nimic. Continua să fie întuneric, iar creatura de un negru intens, aproape fumigen, de la capătul peronului stătea nemișcată cu capul lăsat pe o parte. Nu mai auzea hurducăitul, fiind mult prea panicat. Pentru un moment îi venise în minte o explicație logică: un scripete. Doar pământul care se zguduia spasmatic sub el și farul metroului care îi orbea ochii îl făcură să realizeze cât de aproape era de fapt de acesta, panicându-se a sărit doi pași în spate, înapoi pe peron. Prin stație se auzea: „atenție ușile se vor deschide!” încă confuz, urcă în metrou. Când ușile s-au închis a văzut din nou creatura diformă care avea ghearele lipite de micile ferestre, escaladând întreg vagonul, provocând sunete de alamă lovită și de bufnituri: sărea! Fugea! Zgâria!

Cei doi oameni care se aflau cu Elliot păreau împietriți în timp, nu-i mișca cu nimic zgâlțâitul fiarei dezlănțuite, nici alergatul ei nebun și nici ghearele ei înfipte în tabla metroului pe care o decoji zgomotos. Astfel într-o încercare disperată de a-și calma tremurul inimii a început să-și frece energic ochii, repetându-și în șoaptă:

– Nu se poate! Nu se poate! Nu e nimic acolo…

Pe când a redeschis ochii creatura dispăruse, iar atunci și-a propus să dea vina pe oboseala excesivă care se adunase în ultimul timp. Așezându-se pe un scaun și-a rezemat capul de spătarul acestuia și a privit drept în sus, spre tavan – acolo, printr-o deschizătură grotesc decupată din carcasa metroului a putut vedea din nou monstruozitatea cea neagră, cu capul strâmb, stându-i mereu într-o parte, fără ochi și nas și cu o gură teribil de căscată care arăta printr-un zâmbet atroce o înlănţuire de dinți ascuțiți, albi și slinoși.

Stând în patru labe, părând încă atârnând de un scripete invizibil, creatura din benzile desenate încerca cu disperare să pătrundă în vagon, băgându-și mâna osoasă și deformată prin spărtură, trăgând în continuare de învelișul metalic. Oamenii continuau să rămână calmi, neauzind și nevăzând creatura din metrou. Pe când metroul a oprit în prima stație, bărbatul a coborât într-o suflare, traversând grăbit peronul. Simțea cum îi răsufla în ceafă entitatea cu dinții ei slinoși de pe care se prelingea un lichid vâscos. Creatura se mișca inimaginabil de rapid, depășind cu mult tot ceea ce cunoaște omul de dinainte de marile maimuțe. Elliot alerga cât de repede putea, neînțelegând de ce încă nu era atacat de entitate, doar dacă nu cumva aceasta se juca cu el.

Cu inima cât un purice în piept, alerga prin ploaie, pe o stradă pustie unde luminile felinarelor se tot stingeau și aprindeau în neștire. Din când în când se uita peste umăr, simțind prezența entității la fiecare pas, însă nu o vedea niciodată ca fiind acolo, în schimb în spate se aflau oamenii din metrou.

– Aproape am ajuns…

Intrând în scara blocului Elliot vede cei doi oameni stând în fața ușii, lipiți de aceasta. Și-a scos telefonul din buzunarul gecii, apelându-şi un coleg de la Institut în timp ce, cu o stângăcie, care se datora nervozității, descuia ușa apartamentului.

– Josh, te rog, înțelege! Nu, clar nu! Era ceva acolo…

– Doar imaginația ta, altceva nu era!

– M-au urmărit și încă sunt jos… Josh!

– Ascultă, Elliot, ești obosit! Sigur e de la experimentele alea pe care le vrea Şeful!

– Da, da…

A închis apelul, aruncându-și geaca pe spătarul canapelei, și-a luat un pahar din bucătărie și a tunat dintr-o sticlă pătrățoasă un lichid alcoolic care avea menirea de a-i calma sistemul nervos. Cu paharul în mână, încerca să-și aprindă cu bricheta din mâna dreaptă, țigarea prinsă între buze, apoi a lăsat bricheta să-i alunece pe pervaz cu un zgomot slab. Fuma nervos și din când în când dădea draperia la o parte pentru a privi afară, unde erau în continuare cei doi oameni care parcă aveau privirea fixă către fereastra lui. I-a urmărit câteva ore, neschimbați, fiind parcă un fel de îngeri de ghips pe care îi vezi răsărind printre morminte și de care noaptea te temi mai tare decât atunci când îi vezi ziua, căci ochii lor împietriţi par vii și te urmăresc la fiecare pas.

Trei ore a stat în fața geamului, privindu-i pe oamenii care stăteau sub un stâlp de iluminat stradal, care amenința că se va stinge curând, într-o noapte furtunoasă de toamnă. Abia după ce trecuseră cinci ore – căci îi era mult prea frică pentru a dormi – creatura de la Vorniam și-a făcut apariția, atunci oamenii și-au schimbat poziția și aspectul. Metamorfoza grotescă îl făcuse pe Elliot să scape paharul din mână, spărgându-se la contactul cu dușumeaua, iar țigarea se făcuse uitată în mâna stângă, căci corpul îi paralizase la vederea grozăviei. Oamenii își rupseseră pielea de pe oase, scoțând la iveală, fiecare, un corp de vantablack, diform, cocârjat, scheletic, cu membre exagerat de lungi, cu guri căscate și mari care le străbăteau chipul de la o parte la alta – stăteau apropiați parcă vorbind, apoi, după un scurt moment, au început să fugă ca niște negrii cai pe câmpiile imaginare ale orașului cufundat în beznă.

Țigarea îi arsese pielea și tocmai atunci a realizat grozăvia care se derulase sub ochii săi. Își apelă din nou colegul de muncă:

– Josh, spune-mi ce s-a întâmplat cu proiectul VKR45!

– E cinci dimineața, dormi! de la capătul celălalt al apelului vocea tărăgănată a lui Josh se făcu auzit. Glasul său sugera că tocmai fusese trezit din somn, însă Elliot continua să-l interogheze pe același ton energic, emanând spaima:

– Spune-mi: a fost distrus?

– Te gândești prea mult! Culcă-te! Bărbatul a închis apelul fără ca Elliot să mai apuce să-i spună ceva.

Zorii zilei îl prinseseră ațipind pe canapea cu ziarul de ieri aruncat în poală și la fel de confuz ca în seara precedentă. Tâmplele îi bubuiau teribil, corpul ii se părea de plumb, iar ochii refuzau să se deschidă pe de-a întregul, cu toate astea și-a târât picioarele până în bucătărie unde cu un efort inuman a reușit să-și prepare o cafea amară, apoi cu alte eforturi la fel de mari a putut să-și facă rutina de dimineață și să plece la locul de muncă.

În birou a avut surpriza să găsească ziarul din acea zi acolo, cu titlul mare: „Fantomele au invadat Vorniam” iar fantomele fotografiate nu erau altceva decât creaturile care îl urmăriseră seara precedentă. Hotărât să elucideze tărășenia, Elliot, se îndreptă către sala de ședințe:

– Ce vrea să însemne asta? A întrebat, trântind ziarul pe masa mare de sticlă în jurul căreia erau strânși mai mulți oameni. Josh, vizibil mirat, nu putu să spună altceva în afară de un: „Să fiu al naiba…”, în timp ce Elliot a continuat chestionarea, căci creaturile îi aminteau de proiectul VKR45 referitor la modificarea ADN-ului, proiect de altfel închis, din cauza instabilității, în urmă cu doisprezece ani.

– Seamănă cu creaturile din deșert! Vreau acces la partea sudică a laboratorului!

– Doar nu…

– Ba da, între timp să-l contactăm pe Şeful că sigur are el o idee, presimt eu!

Elliot s-a îndreptat rapid către partea sudică a laboratorului, acolo unde, în urmă cu doisprezece ani, dădeau naștere unei noi rase rezistente la spațiu și vid, având menirea de a ajuta la colonizarea unei viitoare planete gazdă. Problema a intervenit la scurt timp după lansarea publică a proiectului, atunci când subiecții au început să manifeste o agresivitate ieșită din comun – pe o partea erau conștienți de acest fapt, având la bază specimene umane alese din închisorile de maximă siguranță, însă nu se acorda prea mare atenție unor detalii nesemnificative care aveau să fie estompate. Conștiința trebuia să fie făcută zob. Au fost trimise în spațiu trei exemplare, cu a căror navă transportoare a fost pierdută legătura la aproximativ șapte luni distanță de momentul în care a fost lansată. Un alt exemplar a fost dat dispărut la un an distanță din cadrul Institutului, iar mai apoi restul de șapte au fost eutanasiate, manifestând un comportament din ce în ce mai agresiv, imposibil de a fi suprimat. Așadar, experimentul lor eșuase sau cel puțin asta credeau, până de curând, când o navă neidentificată a fost localizată în deșert cu trei exemplare decedate. Erau specimenele VKR45, despre care s-au prefăcut că nu există, astfel acestea au trecut în subordinea altor autorități.

– Nu înțelegi? Creatura evadată e cea care ne caută!

– Imposibil!

– Trebuie acționat! Urgent!

– Elliot, nu acționezi fără permisiune!

Îl cuprinsese panica la gândul că o creatură mutantă, realizată după planurile lor odioase, se afla liberă și cu mult mai rău era faptul că mai existau încă două specimene în libertate. Dar dacă existau mai multe? În seara aceea Elliot a evitat să plece acasă, dorindu-și cu disperare să găsească o soluție de ameliorare, dar știa în sinea sa că nu exista așa ceva. Alături de el mai rămăseseră douăzeci de oameni de la diverse departamente, evacuaseră între timp orașul anunțând un fals accident nuclear, căci realitatea era de departe mult mai îngrozitoare.

– Trebuie să le capturăm! Altă soluție nu avem…

– Cum ajungem la ele? Cum le momim?

– Nu putem!

– Ce vor totuși?

– Tu ce ai vrea dacă ai fi transformat în… fără să vrei?

– Se răzbună!

– Se joacă!

Discuțiile membrilor au continuat până târziu, spre miezul nopții, până când din zumzetul mulțimii Elliot a putut distinge bufnituri spre partea sudică a laboratorului, acolo unde încă nu primise accesul. Pentru cel puțin jumătate de oră nu le-a acordat prea multă atenție, însă când s-au intensificat a realizat înfiorat ce se afla în exterior: creaturile de vantablack.

– Sunt aici! Fiți atenți!

Bărbatul a pornit cu un echipaj de zece persoane spre aripa avariată, vrând să blocheze accesul în partea stabilă, însă ce nu știau ei era faptul că entitățile pătrunseseră deja prin gurile de aerisire. Bufniturile și zgârieturile se auzeau din ce în ce mai tare, făcându-i să realizeze că se află deasupra lor. Strânși toți la un loc, fremătări și nedăjduiți voiau să-și strângă curajul care le mai rămăsese.

Creaturile au avut nevoie doar zece minute pentru a sări prin gurile de aerisire – gârbovite, odioase, evoluând în prădători feroce cu dinți ascuțiți învăluiți în venin și cu gheare lungi de fier forjat. Distruseseră alimentarea cu energie a Institutului și hoinăreau libere printre ei, imposibil de a mai fi văzute, răpind rând pe rând câte un membru al grupului căruia îi sfârtecau oasele, carnea și pe care-l disecau haotic, vrând parcă să aducă suferința la cotele cele mai înalte. Strigătele de ajutor ale victimelor le zbârleau pielea celor rămași în viață, făcându-i conștienți de moartea iminentă care-i aștepta.

După aproximativ o oră, Institutul era nefuncțional, invadat nu de trei entități, ci de cel puțin treizeci – evoluați, înmulțiți, transmițându-și răzbunarea mai departe. Elliot rămăsese singurul supraviețuitor, ceilalți erau morți, măcelăriți cu membrele aruncate peste tot: pe mesele de lucru, prinse în cablurile de electricitate dezafectate, aruncate peste aparaturi sau prin crăpături, niciunul dintre ei nemaisemănând cu o ființa umană. Era singur, înconjurat de ființele diforme pe care, ei singuri le creaseră, prins într-o capcană din care nu avea scăpare; se ascundea sub un perete dărăpănat, aşteptând dimineața pentru a putea fi salvat. În jurul său se făcuse liniște și rămăsese așa până când zorii zilei, purpurii și străfulgerători își făcuseră apariția prin crăpăturile pereților aburinzi, atunci prinzând puțin curaj ieși din ascunzătoare, dând de entitățile negre cuibărite cu membrele sub pântece, negre și fremătătoare, arcuite și paralizate, toate cu excepția unuia: cel de la stația Vorniam. Acesta aștepta în umbră ultima sa pradă. Simțind mișcarea lui Elliot s-a apropiat în liniște de el și i-a prins în mâini capul, iar cu lamele lungi ale degetelor i-a străpuns craniul, prinzându-l ca într-o menghină.

Adesea oamenii spun că un creator moare întotdeauna de mâna celei mai bune creații a sa, uitați, așadar, că omenirea are dreptate, căci Elliot murea încet în mâinile creaturii gândite de el. Ghearele se înfigeau tot mai adânc, prelingându-se picături de sânge pe fiecare lamă, până jos pe podeaua plină de moloz. În liniștea dimineții picăturile de sânge sunau ca un gong infernal pe care Elliot avea să-l audă pentru eternitate. După ce lăsă trupul bărbatului să cadă peste grămezile de ființe abominabile adormite, Creatura din Vorniam păși printre zidurile căzute și-n lumina vie a soarelui de dimineață începea să semene, foarte puțin, cu omul care fusese la început. Se mai uită încă o dată prin camera invadată de leșuri, apoi începu să fugă – cum doar creaturile de vantablack știu – departe, pierzându-se undeva prin lumea mare, pândind, încă, atunci când se întunecă.