OCHII ROȘII

Pe puntea vechii ambarcațiuni de pescuit, încă stăteau – sprijiniți de balustradă – cei doi foști prieteni. Khaghan privea absent puzderia de stele împrăștiate pe negrul infinit al cosmosului, iar Damian, stând cu coatele rezemate de bara de fier, își masa energic tâmplele cu degetele.

– Damian, de ce nu te calmezi? Glasul gros al bătrânului sparse în milioane de bucăți liniștea nopții. Din depărtare se întrevedeau lumini jucăușe, accentuate de un fum gros care se ridica în văzduh, iar vântul de început de toamnă făcea ca părul lui Damian – pe care și-l purta ușor lung – să se legene leneș. Își ațintise privirea pe o broască negricioasă care țopăia lipsită de griji de pe o piatră pe alta. O urmări pentru puțin timp, gândindu-se că i-ar fi prins bine să nu fi venit în orașul acesta bântuit de creaturi mitologice, care nu îi adusese decât o nișă inaccesibilă pentru fericire. Apoi vorbi absent:

– Ce vor să cumpere? Își întoarse capul lent în direcția bătrânului. Neonul alb-albastru, atașat de peretele exterior al castelului navei, îi contura cu lumina lui rece chipul întristat. Buzele voluptoase le avea întredeschise, ochii mari și ageri transmiteau tristețe și poate o urmă de speranță, privindu-l cu sufletul la grupă pe cel de lângă el. Khaghan îl privi la rândul său, răspunzându-i șoptit:

– Nu știu…

– Minți, Khaghan! Vorbea tărăgănat, corzile sale vocale temându-se să atingă note mai înalte ca nu cumva adevărul să fie auzit de altcineva și să devină realitate.

– Vreau să te salvez! Se priviră unul pe altul în ochi, căutându-și să-și aline sufletele. Limbile de foc țâșneau răzlețe dinspre satul pescăresc, iar singurele văpăi care se mai jucau pe irișii lui Damian erau cele care se oglindeau din realitatea materială, celelalte se stinseseră de pe vremea când iubirea îi întorsese spatele. Khaghan întinse brațul drept, atingând cu degetele tremurânde chipul umbrit al bărbatului cu ochi scânteietori.

– Nu vreau să mai moară oameni! Trebuie să oprim asta, până când nu va fi mai rău… Damian se retrase din atingerea tandră a bătrânului, făcând câțiva pași mai în spate. Își ridică privirea spre cer, urmărind fumul care dispărea spre nicăieri, își dete capul pe spate și deschise gura pentru a vorbi, însă cuvintele i se blocară, formând un nod supărător. Vechiul său prieten, îl prinse de încheietura mâinii stângi, vorbindu-i încet pe un ton rugător:

– De ce nu plecăm? În glasul său puteai simți speranța care îi încolțea în adâncul sufletului de a fi iertat și aștepta un răspuns pozitiv, însă altele erau planurile bărbatului care îndepărtat fiind, îi vorbea privind întunericul docului:

– Nu-l voi lăsa singur… – Își trecu nervos mâinile prin păr, trăgând de câteva șuvițe, se întoarse pe călcâie și se răsti: De ce nu puteau fi doar povești? Khaghan, dacă tu vrei să putrezești aici și să te tot ascunzi, fie! Eu nu voi sta să văd cum mor oameni! Își lăsă mâinile încleștate în claia de păr să-i alunece ușor peste față. Mâna stângă i se prelinse leneșă pe lângă trup, cealaltă îi poposi pe chip, ascunzându-i jumătate din acesta. Printre degetele răsfirate, bătrânul observă stupefiat modul în care irisul își schimba nuanța. Buzele i se mișcau involuntar, nereușind să articuleze cuvinte. Îl privea speriat pe Damian, negându-și posibilitatea ca acesta să fie un damnat. Câțiva lilieci trecură în grabă pe lângă ei, căutându-și speriați un adăpost, însă bărbații îi ignorară. Khaghan era mult prea preocupat să își reproșeze că nu-l cunoscuse niciodată pe bărbatul din fața lui și că în tot acel timp se mințiseră unul pe altul. Pe Damian, ochiul stâng îl zvâcnea provocându-i dureri care se întindeau pe întreg creștetul, însă glasul panicat al bătrânului îl făcu să-și îndrepte întreaga atenție către el:

– De când? Dumnezeule!

– Poftim?

– Ești un… – Realizând ce avea să îi spună mai departe, Damian îl opri vehement:

– Nu! Își lăsă mâna să cadă, poposind pe claviculă, acum afișa un iris de un albastru șters care accentuă confuzia partenerului său de vorbă:

– Cum este posibil?

– De ce nu înțelegi că s-au făcut teste pe oameni? Chiar crezi în poveștile cu Ochii Roșii din larg? Continua să se răstească la bărbat, căci niciodată nu voise să creadă în poveștile marinarilor, nici chiar când propriul ochi începuse să-și schimbe nuanța. Credea în știință, nu în poveștile care speriau copii… însă Khaghan insista, dar de fiecare dată Damian îl întrerupea și mai înverșunat:

– Eu sunt unul, iar tu…

– La dracu` cu poveștile astea! Cine a fost așa inventiv? Hm? La dracu` și cu tine! Ochiul îl zvâcnea din nou, transmițându-i impulsuri dureroase prin întreg corpul. Din globul ocular stâng i se înroșise, iar firișoare de sânge i se prelingeau până sub bărbie. Își șterse energic lichidul care nu contenea și vrând să plece întoarse spatele bătrânului.

– De când? Khaghan se apropia cu pași mari de Damian, vrând să-l oprească, căci avea nevoie de elucidări. Cel din urmă nu îi răspunse, continuându-și drumul pe docul neluminat. Oprește-te! Nu îl asculta, își continua ambițios drumul, adâncindu-se în noapte. Pe urmele sale bărbatul alerga, împleticindu-se. Întunericul îi înghițise pe amândoi, vrând să se ajungă din urmă, neoprindu-se niciodată (…).

– Oprește-te! Repeta glasul sugrumat din mintea fiecăruia. Prin beznă ochii bătrânului deveniseră rubine încinse. Își simțea fiecare parte a corpului tremurându-i, iar sângele îi clocotea prin vene, împins de o voință absurdă de-al ascunde în sân pe cel promis departe de lumile care nu l-ar înțelege. Bâjbâind, întinse mâinile, alergând și-l atinse pe cel din fața sa, iar pentru un moment – văzându-i în treacăt fața – ochiul de topaz al lui Damian îl fascină.

Întorși, unul spre altul, se priveau în liniște, cu respiraţiile tăiate, cu trupurile tremurânde, singuri și pustiiți într-o noapte de care nimeni, nicicând nu își va mai aminti. Își căutau cuvintele fără folos, căci liniștea era stăpână peste ei. Pe când o ghiulea de foc lumină cerul înstelat, Khaghan se trase violent din transa lor, amintindu-și scopul focului care fusese aprins în satul pescăresc.

– E un bal ritualic în satul pescarilor, în seara asta! Te-ai putea convinge că e totul adevărat…

– Adevărat pe dracu`! Nega cu vehemență existența acelor creaturi din adâncuri și apartenența sa la tribul lor. Știa despre localnicii satului pescăresc că făceau parte dintr-o sectă straniu, însă nu-i păsase niciodată cu adevărat despre ritualurile lor. Trebuie să plec!

De această dată, bătrânul, îl lăsă să plece pe drumul lui. Știa că are de îndeplinit un țel înalt și nu avea să-i stea în cale, deși se temea pentru el. Îl privi părăsind pontonul, ascuns de umbre și îndoieli (…) Charlie privea pozele în care tatăl său zâmbea, simțind cum o nostalgie dureroasă îi cuprinde firea. Își adusese aminte de prima oară când părintele său îl învățase să tragă cu o armă și-i spusese „E important să știi cum se folosește pentru că uneori marea are culoarea roșie.” Nu-l înțelesese pe atunci, iar acum își dorea și mai mult ca tatăl său să fie acolo pentru a putea să-i răspundă la toate întrebările pe care le avea. Se simțea pierdut într-un labirint cu un minotaur pe urmele sale. Un ciocănit îl trebi la realitate. Instinctiv, își luă arma și privi prin vizor, văzându-l pe Damian, răsuflă ușurat, deschizându-i:

– Intră, Damian! Își văzu prietenul derutat și-l invită la un pahar de tărie. Damian acceptă fără tragere de inimă, așezându-se pe canapeaua din sufragerie.

– Mulțumesc! Luă paharul în mâini, jucându-se cu el.

– S-a întâmplat ceva?