OCHII ROȘII

– E în Cuibul Dracului pentru a ne distruge!

La auzul cuvintelor, Charlie se atacă, ridicându-se printr-un salt de pe canapea. Îl aținti cu privirile tăioase pe bărbatul care nu îi acorda atenție continuând să privească îngândurat secundarul ceasului. Charlie răcni:

– Cuibul Dracului este al meu! Pumnul său făcu contact cu blatul măsuței, făcând paharele să se zguduie sfioase. Ochii săi ar fi înspăimântat orice ființă, dar nu pe Damian, căci era obișnuit cu descătușările de furie ale oamenilor. Bărbatul îl privi leneș, rostind încet:

– E pentru toți cei blestemați, Charlie! Colțul drept al gurii i se ridică ușor, formându-i pe chip un surâs amar. Prietenul său continuă să-l chestioneze pe un ton rece, distant și tăios:

– Cum ai cunoscut-o?

– Stai jos și îți voi spune! Bătu încet pe canapea, zâmbindu-i cald. Charlie îl privea încurcat și totuși cedă insistențelor sale de a se așeza. Damian sta pironit cu ochii ațintiți pe minutar, tic… tac… tic… tac… Pe când liniștea devenise insuportabilă, bărbatul își făcu curaj să vorbească cu o urmă de amărăciune în glas: Eram într-o deplasare. Trebuia să mă văd cu un cumpărător… într-un bar foarte cochet. Am ajuns mai devreme, nici nu știam cu avea să arate omul cu care trebuia să mă întâlnesc. Locul era plin de oameni, deci oricine din încăperea aia putea fi el. M-am așezat la o masă și am început să-i analizez pe toți, apoi știi cum e… Să fim atenți! Alma era acolo, îmbrăcată cu rochia ei roșie, apropiindu-se de masa mea. Nu te mint, prietene, șoldurile ei dansau atât de frumos când mergea ca o felină pe culoarul dintre mese, părul ăla prins, buzele roșii care îi se vedeau de sub pălăria ei mare. Ce să mai? Era frumoasă! Fuma tacticos și mă privea senzual, insistent. Îți dai seama că după puțin timp eram împreună și beam un vin sec. Ah, prietene, părea atât de fermecătoare! Bărbatul oftă adânc: Totuși, trebuie să recunosc că nu am întâlnit cumpărătorul în acea seară, băusem foarte mult, iar restul serii l-am petrecut cu Alma…

– Damian… – Pentru prima dată glasul lui Charlie se înmuie. Își privea prietenul compasiune și ar fi vrut să-i spună o vorbă de alin, dar bărbatul continuă să vorbească absent:

– Când m-am trezit, buimac, mahmur, camera de hotel se învârtea cu mine. M-am ținut de pereți ca să pot ajunge la baie. Nu trebuie să-ți mai spun că m-am trezit singur dimineața. Alma cel mai probabil plecase mult și pe moment îi dădusem dreptate. Nu ne lega nimic, fusese doar o noapte în care ne distrasem și atât… Dar când am ajuns în baie am crezut, sincer, că încă nu mă trezisem. Acolo, așezat în cadă, alb și fără pic de sânge prin vene, era cumpărătorul meu. Odios! Nu credeam că e real! M-am spălat pe față până începuse să mă usture pielea, voiam atât de mult să mă trezesc… Și când m-am uitat în oglindă ochiul meu stâng era roșu.

Damian pocni din degete, afișând un zâmbet trist, respiră adânc și continuă:

– Atunci am înțeles, Charlie, cine erau oamenii cu Ochii Roșii de fapt, cine era Alma cu adevărat! Nu erau doar cei mai mari furnizori de droguri, erau și cele de mai temut creaturi, cri-mi-nali! Femeia știa exact cu cine trebuie să mă văd, mă știa mai mult ca sigur și pe mine… dar nu îmi pot da seama de ce a făcut un asemenea lucru. Colac peste pupăză am fost găsit vinovat și condamnat la zece ani… Nu mi-am scos niciodată imaginea boșorogului mort din cap, era oribil!

– Cauți răzbunare? Charlie bău puțin din băutura sa, iar Damian dete negativ din cap.

– Nu! Vreau doar să opresc masacrul înainte să fie prea târziu!

– Câți au omorât așa?

– Sute? Nu șiu… La început am crezut că acei oameni au ochii roșii datorită mutațiilor genetice, dar au trecut douăzeci de ani și ei nu am îmbătrânit. Khaghan! Khaghan! – Repeta aproape țipând către Chalrie: El nu s-a schimbat deloc, iar eu abia mă mai recunosc în oglindă! Înțelegi?

– Și tu?

– Eu îmbătrânesc! M-a distrus Charlie, într-o noapte! Încet, încet, Stând închis m-am tot gândit cum a putut goli acel om de sânge și de ce ar face asta. Gândește-te doar: cum putuse să scoată pungi de sânge pe lângă mine? Atât de beat să fi fost, încât să nu fi auzit? Femeia asta nu are scrupule, omoară pe oricine ca să-și atingă scopul!

– Damian? Bărbatul căută să fie din nou împăciuitor, începuse să-l sperie chipul absent al lui Damian pe care începuseră să se scurgă lacrimi. Glasul său tremura, îl privi atent pe Charlie:

– Ea l-a omorât pe Ben…

– De ce? Știu că aveau o afacere bună împreună.

– Ben avea ceva… Ei bine, ea dorea acel ceva foarte mult! Un lucru găsit la întâmplare…

– Un fragment? O comoară? Chiar merită? Ochii lui Charlie fură umbriți de ură, își luă un pahar și îl umplu, bând dintr-o singură înghițitură conținutul acestuia. Hai! Bărbatul se ridică nervos, își îmbrăcă sacoul, își agăță arma de brâul pantalonilor și se îndreptă către ușă, strigându-și prietenul: Hai, Damian!

(…)

La malul mării toți localnicii satului pescăresc erau strânși în jurul unui foc de tabără eroic. Sub cerul înstelat oamenii se dansau frenetici în jurul limbilor de foc. Scânteile se ridicau în văzduh, pierzându-se în noaptea fără de sfârșit. Ochii lor străluceau hipnotizanți. Cu picioarele goale loveau puternic nisipul, iar cu mâinile realizau mișcări precise, circulare și agitate în aerul dogoritor. În centrul lor se afla Regina, purtând vestita ei rochie roșie. Vântul îi sufla sfios voalul rochie lungi, făcând-o să semene cu o zeitate de mult apusă. În mâna dreaptă ținea un pumnal, iar în cea stângă un vas cioplit dintr-un craniu.

Retras, la umbra unor copaci cocârjați, se afla noul cumpărător alături de oamenii săi, părând fermecat de frumusețea dansului nebun al oamenilor și a ochilor nefirești de roșii care se arătau din noapte. Charlie, împreună cu Damian și Khaghan, ajunsese aproape de încheierea ritualului. Analizară, în fugă, teritoriul și se amestecară printre localnici.

Regina își unduia șoldurile încet într-un dans halucinant, cântându-i cumpărătorului cu glasul ei de sirenă care îl ademenea în valurile mării agitate. Oamenii săi îi omorau pe companionii bărbatul în costum negru fără niciun pic de ezitare. Khaghan se avântă în valurile mării și îl trezi pe bărbat din transă, ochii acestuia mărindu-se de uimire. Cuprins de groază, cumpărătorul începu să se zbată, lovind puternic cu mâinile în luciul apei.

– Prea târziu! Femeia trecu pumnalul peste gâtul bărbatului, împingându-i trupul în mare, apoi strigă către supușii săi: Prima ofrandă a sosit! De pe mal se auzeau strigătele de bucurie ale localnicilor. Oamenii reginei îl prinseseră pe Khaghan și în îngenuncheaseră în fața focului. Din umbra deasă a unui pâlc de pomi Damian privea îngrozit, vrând să-l poată salva pe Khaghan, însă Charlie îl ținea strâns în braţe.

– Dă-mi drumul! Îl vor omorî!

– Șhh, șhh, șhh, Damian! Se înspăimântă, văzând pumnalul apăsat pe gâtul lui Khaghan. Vocea tunătoare a Almei înspăimânta toate jivinele și aduna norii pe cerul senin al nopții.

– L-am izgonit! În loc să-l omor, i-am arătat milă, iar el vine aici, vrând să-i supere zeii noștri!

– Nu poți minți la nesfârşit! Glasul bărbatului condamnat la moarte rănea sufletul prietenilor săi care se vedeau neputincioși în fața acestui masacru. Alma continua spectacolul început, căci poporul ei dorea vărsarea de sânge pentru a se izbăvi:

– El va fi un exemplu pentru voi toți!

– Spune-le ce faci cu banii lor!

Charlie încerca din răsputeri să-l țină pe loc pe Damian, în timp ce Regina nu a mai stat pe gânduri, tăindu-i capul lui Khaghan, aruncându-l, mai apoi, în mare.

– Prindeţi-i și pe cei ascunși!

Se auzeau focuri de arme și marea se agita tot mai mult. Oamenii urmau orbește ordinele reginei, dorindu-și să-i poată vedea pe cei din adâncuri, să-și poată vedea mult râvniții zei. Ochii lui Charlie căpătară culoarea focului și-i privea trist pe cei care îl atacau, gândind că sunt „oameni fără vină, ascunși de lumină!”. Damian se îndreptase, furios, către Alma, privindu-i vălurile rochiei, purtate de vânt. Ochii înlăcrimați ai bărbatului vesteau afundarea în abis a propriului suflet. Vocea îi tremura, strigând numele celei aducătoare de infern:

– Alma!

– Damian, iubitul meu! Charlie mă va distruge!

– Ți-e frică? Damian surâse: Dar nu el te va distruge!

Focul ardea puternic, iar cei care se împiedicau de el deveneau torțe vii. Oamenii cuprinși de flăcări alergau nebuni. Căutându-și salvarea sărmanii se aruncau în apele mării, iar marea le distrugea trupurile firave, lovindu-i de stâncile grunjuroase care se înălțau semețe din străfundurile sale. În toată nebunia care-i cuprinsese pe oameni, începea să se crape de ziuă. Luna roșie pălea încet, încet. Damian era pregătit să o înjunghie pe regină. Își adunase tot curajul în mâna dreaptă care cuprinsese pumnalul, Tremura și ar fi vrut să se trezească din acel coșmar. Lacrimile îi curgeau pe chip, împreunându-se sub bărbie…

Într-un târziu focul armelor se oprise. Oamenii strigau înnebuniți de durere, căci trupurile le erau arse, jupuite și însângerate. Pe când sărmanul Damian crezuse că totul avea să se termine, liniștea dimineții fu străpunsă de o împușcătură. Bărbatul privi ca prin vis către cel care fusese doborât. Timpul se oprise. Lacrimile îi inundau fața, respirația i se tăiase. Timpanele îi fuseseră acaparate de un țiuit infernal. Lăsă arma să-i alunece din mână și alergă către acel rănit, trântindu-se la căpătâiul său. Încerca din răsputeri să-i oprească sângerarea:

– Nu, nu și tu! Însă Charlie sângera, murind în brațele sale. Strigătul lui Damian fu atât de puternic încât, parcă, străpunse ca o sabie cerul, marea se înfioră, iar toți cei aflați pe mal încremeniră. Muriseră aproape toți. Regina pleca încet, păstrându-și în piept bucuria că nu avea să moară. Undeva pe malul rece, îmbibat cu sânge, Damian continua să-și jelească durerea. (…).

Lumina dimineții își făcea loc și arăta, fără voia sa, oroarea care se petrecuse. Marea, agitată fiind, se colorase în carmin. Într-un moment de neatenție și liniște deplină, creaturi începuseră să se ridice din adâncuri. Să se apropiau încet de mal, târându-și picioarele lungi și solzoase prin nisipul umed. Damian tremura, privind uimit pe cei care se ridicau dintre valurile mării. Regina se întoarse din drumul său uitându-se, încremenită, la creaturile în care nici măcar ea nu credea cu adevărat:

– Au venit pentru tine… Fiu al omului, al mării și al iadului!

Creaturile nespus de frumoase, cu chipuri angelice și cu ochii roșii, ajunseseră la mal. Se apropiară de Damian și întinseră mâinile către el. Bărbatul își prinse capul în mâini și începu, într-un moment de disperare, să plângă spasmatic. Urletul său plin de durere încă speria jivinele și săgeta suflete, căci pierduse pe cei mai iubiți dintre pământeni. Creaturile murmurau, fără a băga de seamă suferința celui pe care-l vedeau conducător:

– Om al iadului, Om al mării, Om al omului…

„Unele sunt adevăruri, altele sunt minciuni. În orice legendă se află un adevăr și în orice adevăr există o minciună. Așadar, cert este că nu de dihănii trebuie să ne temem, căci oamenii sunt monștrii, dar sunt unii extrem de frumoși, care ne păcălesc apoi ne transformă în fantome. Nu uita: ochii roșii încă ne pândesc!” – Charlie.