Epistolă către cititori (moartea autorului)

Ascunsă de o toamnă eternă în care-mi răsună clopotele reci și anoste, în spatele unui desiş înverzit, acolo, e casa mea. În spate grădina și bătrânii arbori ce-și înconvoaie crengile la pământ, unde stau și privesc adesea, de după gratiile de fier, stolurile păsărilor grăbite să plece spre nicăieri, nicicând să poposească la mine și să-mi mai îmbune amarul. Dincolo, zăvoiul și razele cu dinți care mângâie nostalgice izvorul, învolburat, care de mult a secat. Mă priviți cu sfială și teamă printr-un ochi ciobit și așteptați să vorbesc, dar de unde să încep? De unde, dragii mei cititori? Când în umbra timpului trecut ceva din noi dispare: o licărire, o speranță, un vis sau o idee răzleaţă, sau poate doar mi se pare…

Credeți-mă, văzându-vă din spatele geamului înnegrit, v-aș mai povesti despre nimicurile omenirii, despre cerul spre care țintim, despre idealul pe care nu-l atingem, despre deșertăciunea celor bune, despre orologiul din perete care nu-mi mai dă pace, despre infern și rai, dar sunt inert. Sunt inert! Și în neputința mea, ne văd pe toți în umbra marilor aduceri aminte, așezați în morminte, chiar dacă inima, încă, pulsează sânge prin vene, chiar dacă plămânii, încă, se alimentează lacomi cu oxigen și ochii încă văd și văd atât de multe… cu toate astea suntem, totuși, de neclintit!

Uitați-vă în jur, în cercul nostru imuabil, sortiți prăbușirii la infinit și priviți statuetele de lemn al unui sculptor măreț. – Acum eviscerate de cei care pun arta sub semnul îndoielii, și din care se revarsă lumina palidă a vieții lor fastuoase –, căzute în ignoranță; apoi îndreptați-vă atenția spre tablourile eroice ale unor pictori adormiți, deveniți și ei, fantome ale negurii. Mai departe puteți admira volume literare, expuse fiind, de niște autori uitați, pe rafturile putregăite din spatele cărora par a se ivi groaznice capete de cerbi cu ochii, injectaţi din care se preling lacrimi de carmin, printre grinzile de lemn ale unei case prăbușite. Priviți, condeiul răsturnat al unui scriitor abandonat! Priviți, culorile care zbătându-se, se scurg, colorând pereții și apoi se șterg, înlocuite de șiroaiele de sânge ale artelor ce ne stau mărturii ale geniului creator, căpătând constant tente macabre în degradarea lor. (…)

Alerg, adesea, pe întinse tărâmuri – pe care ne-am lăsat lucrările ca testamente ale trecerii noastre prin lume – de care discipolii noștri nu-și vor mai aminti și gândiți-vă că toate au fost reale, iar acum stau sfioase, sub apăsarea timpului nemilos, sorite pieirii și uitării, asemenea nouă! Mă cuprinde vinovăția și ocolesc arhivele, bibliotecile și chiar propriile manuscrise, simțindu-mi sufletul apăsat de exponatele care, toate, mă judecă, fredonând în ceas de noapte, molcomite, cel mai aprig blestem, căci n-am fost în stare să le scot pe toate la iveală și să vi le ofer vouă.

E de prisos să vi înșir pe toți câți au fost lăsați în urmă, căci eterniatea mi se pare finită și insuficientă la cât aș avea de istorisit. Nu vă mai sunt de folos arta, gândul și ființele care s-au pierdut în nisip și lacrimile lor care se preling pe foi îngălbenite, la căderea nopții (…) Amintiți-vă, arareori, de săracul artist sortit întunericului de care se teme atât de mult, dar care, paradoxal, își așteaptă noaptea pe când îi ies în cale toate marile temeri, muze și iluzii, înfruntându-le doar pentru a vă dărui vouă bucurii și nu uitați să-i atribuiți onoarea pe care o merită. Orologiul îmi amintește că trebuie să închei și șovăi, amintindu-mi de prima muză care mi-a ieșit în cale și al cărei chip parcă mi-e șters undeva în negura lumii, a tuturor celor care ne-au uitat, căci suntem morți de atâtea ori încât chipurile ni s-au alterat!

Acum, voi, cititorii mei, lăsați-mă, să-mi înec amarul cu lacrimile atâtora care au vrut să plângă și n-au găsit prilejul sau care își jelesc decăderea ca niște îngeri de marmură cu aripile frânte într-un cimitir secular. Lăsați-mă, să stau printre fluturii cu aripile prinse în pânzele păianjenilor abominabili și să vă mai amintesc ultima oară despre Umbra timpului care ne doboară, înghițindu-ne pe toți!

Și totuși cine e Umbra, cititorii mei? Ați văzut-o și voi? Știți, cumva, dacă va pleca? Căci parcă simt cum mă încovoaie sub greutatea-i nepăsătoare! V-aș mai scrie, însă muzele m-au părăsit, gongul îmi răsună, asurzitor, de o vreme în timpane și m-a obosit, călimara mi s-a golit. Semnând decretul morții penița mi s-a frânt, pe când legat la ochi mâna mi-a paralizat și a lăsat condeiul să se prăbușească pe o dușumea roasă de carii pe care mișunau agitate rozătoarele ca niște năluci prin întunecimea casei înfrigurate, cu geamurile răsfirate pe care intrase corbul cel mare și negru. Oh, cuvintele sunt fără folos, putând vedea și singuri ce a fost a fost…