7 August 1600 – însemnare de Karl Mark

Feriți-vă de Nordul Îndepărtat

Numele meu a fost Karl Mark, am fost paleontolog, geolog și antropolog al Universității de Vest și voi scrie despre mine la timpul trecut, căci eu, pe când voi citiți – dacă o să citiți – această bucată nenorocită de hârtie, nu voi mai exista.

Cu unicul pix care-mi mai rămăsese atârnat de buzunarul cămășii zdrențuite și murdare, cu mâna tremurându-mi am început să scriu, pe prima foaie găsită, mototolită și îngălbenită, ceea ce urmează să fie avertismentul meu pentru lumea de afară. Mușchii mâinii mi se încleștează spasmatic, scriind literele lăbărțate, aproape indescifrabile, însă nevoia de a scrie e mult mai mare decât teama care pune stăpânire pe ființa mea, căci lumea trebuie să afle! Scriu ce am văzut și încerc să nu omit nici măcar un amănunt, scriu în grabă, căci se apropie noaptea polară, iar atunci voi deveni orb. Rămân prizonier al gheții, ofrandă pentru eliberarea tuturor, și vă sfătuiesc să nu veniți niciodată aici – sunt conștient că pot trezi curiozitatea în sufletele voastre, dar vă implor să nu vă aventurați! Sugrumați-vă curiozitatea și trăiți fericiți! Mai departe voi încerca cu toată ființa mea să fiu explicit și coerent, chiar dacă se lasă noaptea și corpul îmi îngheață cuprins fiind de o strașnică groaza, văzând morții cum se ridică trosnind și lovind scoarța terestră.

Creaturile coșmarești își scot, pe rând, din nisipul alb falangele la iveală, apoi parcă vrând să-și verifice mobilitatea le închid și le deschid, în repetate rânduri, în pumni, pentru ca într-un final, hotărâte, să se agățe cu ele de sol și sprijinindu-se în radius să se ridice, greoi, la suprafață. Se deplasează sacadat, aproape mecanic, cu calcaneul adânc pivotat în suprafața înghețată pentru a-și menține echilibrul. Se aproprie de mine, târându-și picioarele și realizez, îngrozit, că începe ora terorii. Văd imposibilul prinzând viață, și încă nu sunt convins de ceea ce văd, căci sufletele par a se fi întors, ghidate de o forță bizară a răului, în trupurile descărnate și bântuie, însetate de răzbunare, ținându-și craniile găunoase într-o parte, rânjind diavolește cu dinții dezgoliți, hipnotizând cu orbitele goale, prin însăși goliciunea lor, orice ființă vie care are ghinionul de a le ieși în cale. Am văzut cum au preschimbat în praf un biet pescăruș rătăcit și m-am cutremurat, știind că eu urmam. Vântul boreal le flutură hainele zdrențuroase, iar pe alocuri, poate pe un femur, ori pe o tibie sau poate pe vreo claviculă, le mai atârnă piei stafidite sau hălci de carne putregăite. Cu cât ies mai mulți la lumină cu atât plaja se inundă de o pâclă cu iz de mortăciune, cufundată într-o ceață funerară de un verde întunecat, iar eu tot nu îmi pot curma privirile să nu se mai holbeze la dihănii cu riscul de a-mi uita gândurile și de-a nu-mi duce la bun sfârșit avertismentul: mi-e imposibil să nu le privesc!

Îmi doresc atât de mult să avertizez toți oamenii care încearcă să se avânte, aici, în Nordul Îndepărtat, căci nu voiesc să aibă soarta mea. Așadar, încerc din răsputeri să vă povestesc cele întâmplate, cât mai grabnic și cât mai detaliat cu putință, într-un scurt moment de luciditate.

După cum v-am spus anterior, am fost paleontolog, geolog și antropolog al Universității de Vest, iar în data de 25 aprilie am demarat, într-o impulsivitate oarbă, o întreagă expediție către nord, în dorința de a aduna cât mai multe specimene și de a„ cuceri” cât mai mult din pământul neatins de oameni de miliarde de ani. Astfel, fiind încurajat de colegii de breaslă, îmi făcusem o echipă, strânsesem proviziile necesare de hrană, utilaje și combustibil și aranjasem transportul cu ajutorul unui cargobot deținut de un bun prieten. Pe tot parcursul călătoriei ne-am menținut optimismul, lăsând în urmă verzile câmpii virgine care deschideau intrarea în regatul gheții. Ne propuseserăm să stăm toată vara și în cel mai rău scenariu să fi iernat și să fi reluat cercetările în primăvară. Nu a fost cazul. Am ajuns la mal, după o lungă călătorie anevoioasă, pe mare, care trebuia să fie expediția pe care nimeni, nicicând, nu o mai făcuse, căci noi urmam să descoperim Nordul Îndepărtat unde omul nu avusese curaj să se aventureze, însă vremea se schimbase brusc, devenind greu de navigat. Lucrul pe care tocmai acum îl realizez este că ceea ce ni s-a întâmplat nouă nu a fost nicicum un capriciu al vremii. Țin minte că echipamentul de recepție al informațiilor meteorologice nu precizase nicicând vreo furtună sau vreun uragan în apropierea noastră, cu toate astea noi am nimerit fix în inima lui. Uraganul a pornit din senin și ne-a distrus întreaga ambarcațiune, scufundând-o. O săptămână a durat vacarmul cel mai cumplit pe care mi-a fost dat să-l trăiesc și în urma căruia cargobotul nostru s-a scufundat – crezuserăm după două zile de zguduieli straşnice că se va liniștii, căci la câteva leghe de noi soarele dogorea și nu ne întrebaserăm nici o secundă de ce noi ne blocasem în norul acela întunecat și răzbunător și de ce la noi razele soarelui nu pătrundeau. În urma nebuniei mele am pierdut aproape tot echipajul și toate proviziile – nu pot să nu mă învinovățesc pentru moartea echipajului meu, căci i-am convins să se încumete în această expediție fără sfârșit.