Feriți-vă de Nordul Îndepărtat

Partea a II-a

După scufundarea cargobotului m-am agățat cu dorința arzătoare de a trăi de o ladă în derivă și m-am lăsat purtat de curenți. Aproximativ o zi durase curajul meu, apoi nevăzând alți colegi, am început să mă panichez, gândindu-mă că dacă ei nu scăpaseră nici eu nu aveam să durez prea mult. Nu pot să spun cât timp am plutit în neștire, însă când am ajuns, într-un final, la mal, m-am bucurat nespus, văzând unul dintre studenți ajuns la sol – stătea întins pe spate cu brațele răsfirate pe lângă corp și cu picioarele în apă, părând cu adevărat mort. Am alergat bezmetic, împiedicându-mă, în direcția sa. Ajuns lângă el și am început să-l zgudui cu putere, trezindu-l la realitate. Deschizându-și ochii mă privea speriat, respirând greoi, inspirând cu putere fiecare gură de aer, iar după un timp și-a mutat privirea spre larg și a rămas împietrit. Trăia, avea răni superficiale la nivelul brațelor și al capului, ușoare degerături ale membrelor inferioare și hainele rupte; constatasem atunci din mimica sa că rănile fizice i se puteau vindeca în câteva zile, dar cele interioare, ale sufletului, nu i s-ar mai fi vindecat niciodată. Cu privea în gol spre marea întindere de apă, cu ochii fără speranță din care i se prelingeau lacrimile, se prăbuși în genunchi, cuprinse în pumni nisipul înghețat și cu buzele tremurânde începu să țipe din toți rărunchi. Am încercat să-l consolez, dar m-a respins, gonindu-mă, și mi-l amintesc, și acum, că-mi spusese plângând:„ Din vina ta am ajuns aici!” și brusc am realizat că eram ucigașul echipajului meu.

După alte tratative de pace în care Kane mi-a implantat adânc sâmburele vinovăției, deja încolțit, ne-am hotărât să mergem mai departe de mal și să cercetăm zona. Din spatele unor formațiuni, care semănau cu dealurile, am văzut o fortificație veche, nu îmi e cu putință să pot data construcția, însă pot confirma faptul că acolo a fost cândva cea mai mare bătălie a omenirii. Brusc bucuria mi-a pierit, realizând amândoi că fornicaţia era părăsită – sălășluită, poate, doar de spiritele rătăcite. Cât îmi doresc să nu fi avut dreptate în privința spiritelor! Pășeam greoi, împiedicându-mă în nisipul acoperit din loc în loc de zăpada care ascundea numeroase schelete și parcă din sicriul lor de gheață morții ne vorbeau într-o limbă străină, auzindu-se ca șuieratul vântului printre obloane: Sanguinamus eternus, eternus!

Ține-ți mine că morții aici nu sunt morți!

Am botezat malul și toate împrejurările sale: plaja morților. Simt nevoia să explic, cel puțin, cum arăta locul pentru a putea înțelege, și voi, oroarea care mă cuprinsese, așadar: osemintele erau mult mai numeroase decât boabele de nisip, vântul șuiera într-un mod bizar cuprins de ură, rece și ademenitor. Verile polare nu sunt așa cum le știm noi pe ale noastre, iar vântul acela năprasnic, boreal, nu îmi insufla ceva suspect, dar trebuia să fi fost mai atent. Undeva pe metereze zăream un om care putea fi singura noastră salvare, doar că nu s-a dovedit a fi așa. Văzând omul am căpătat ceva mai mult curaj și m-am avântat printre maldărele de schelete, îndreptându-mă către omul de pe metereze, însă omul dispăruse. Din spatele meu îl auzeam pe Kane strigându-mă, dar nu mă mai opream din alergat. Întorcându-mi disperat privirea îl zăresc pe cel de pe metereze în dreapta mea, dând la o parte nisipul și scoțând la iveală un o corp scheletic al unei femei care cel mai probabil fusese de o frumusețe rară pe când era în viață – asemănătoare mumiei din Huaca Huallamarca, avea părul lung și negru, încărcat cu podoabe, încă intact,iar craniul împodobit cu pietre strălucitoare făcea defunctul să fie aproape viu, iar bucăți din rochia de mătase, cândva roșie, fluturau în vântul polar. Părea că dublura mumiei din Huallamarca mă privea direct în suflet, rămânând purtat de transa ei până târziu pe când Kane mă ajunsese din urmă și mă trăsese violent dintre șoaptele morților.

Mă dezmeticeam încet, iar studentul continua grăbit să-mi explice ciudățeniile de pe plajă căci găsise în jurul cadavrelor urme ale templelor străvechi și a întregilor procesiuni oculte care avuseseră loc; găsise amulete, găsise statuete ale unui zeu țap, faun, cu coarne eroice aducând a țapul satanic folosit de diverse secte, chiar și din zilele noastre . Nu mă surprindeau astfel de coincidențe care existau peste tot în lumea antică, totemi ale zeilor puteau fi găsite și în Europa și în America în egală măsură, chiar și în îndepărtata Siberie fără a exista bizarul la mijloc. Văzând că nu-i dădeam crezare a început să delireze. Am considerat vorbele sale a fi rezultatul șocului posttraumatic și am ignorat aparentele baliverne, când de fapt ar fi trebuit să-l ajut. Îmi spunea că vede scheletele ieșind din pământ, că au ochii roșii și lucitori și că se aud incantând într-o limbă stranie. Ar fi trebuit să-l cred, astfel nu am mai fi trecut printr-o noapte de coșmar!