Feriți-vă de Nordul Îndepărtat!

Partea a treia

Așa cum spusese Kane scheletele înviaseră. Se ridicau de sub zăpadă, din adâncurile apelor, se iveau de după metereze și toate aveau ochi de rubin scânteietor! Vântul le purta șoaptele stranii și zornăitul oaselor. Peste tot se auzea: Sanguinamus eternus, eternus! Niciun animal nu îndrăznea să perturbe ritualul defuncților, nici măcar noi care îngroziți de-a binelea ne ascundeam de după un zid părăginit. Focuri se iviseră de nicăieri și în jurul lor se strânseseră scheletele cu ochii de rubin, bolborosind în taină cele mai negre coșmaruri ale omenirii. De lângă mine Kane, cuprins de nebunie, îmi șoptea că trebuie să le oprim, iar pe mine mă părăsise orice urmă de curaj, observându-i hotărârea din priviri. L-am întrebat speriat:

– Kane? Despre ce vorbești?

– A fost o capcana Mark! Ele au vrut să venim aici! E legea sângelui…

Vocea lui gravă și serioasă mă făcea să cred că studentul meu știa mai multe decât voia să-mi spună. Și chiar dacă mi-ar fi spus nu am fi avut timp! Timpul nu ne aștepta! Realizam, așa tăcut, că toate acele oseminte aparțineau vrăjitoarelor și că sufletele lor nu părăsiseră niciodată acel ținut, cerând în permanență răzbunarea pentru nedreptatea comisă. Vă spun din nou ca niciodată să nu vă aventurați în Nordul Îndepărtat, niciodată să nu vă încredeți în cele spuse, căci acolo a fost leagănul misticismului, și aveți să pătimiți ca noi. Să nu credeți că sub gheața groasă nu se ascund secrete pe care omenirea ar fi trebuit să le păstreze uitate, să nu vă lăsați înșelați de soarele cu dinți și de plaja care vă ademenește, căci sufletele morților cer răzbunare în continuare. Nu veniți niciodată aici! Niciodată!

Printr-un șuierat al vântului care mi-a zbârlit părul pe șira spinării am găsit lângă mine, în locul lui Kane, pe marea preoteasă a sabatului. Când imposibilul se întâmplă noi credem că visăm și încercăm să ne trezim, dar în Nordul Îndepărtat nu te mai poți trezi! Kane fusese luat de creaturi și într-o nebunie oarbă îl sfârtecau. Inima mi se oprise, simțind-o dureros în piept cum încerca să-mi mai bată, plămânii îmi sângerau de la fumul negricios al cărnii arse și fiecare mușchi îmi tremura pe cât deveneam mai conștient că eu eram următorul. Kane nu a murit! L-am văzut dimineața, desfigurat, cu rubine în loc de ochi cum își sfârteca pielea care-i mai rămăsese atârnată pe oase și rostea la infinit un fel de descântec: Nov` ali no`mi`na tula teke`linki tu`luv`a no var`ama și îl auzeam cum urla și iar începea să rostească frenetic descântecul.

Sub soarele rece al nordului, îmi îndreptam pașii împleticiți către metereze, vrând să-mi dovedesc că totul fusese un vis, iar Kane, în nebunia lui, se automutilase. Un vag sentiment de vis mă cuprindea de fiecare dată când înaintam, căci vedeam scheletele cum începeau să se târască pe sub învelișul fin al nisipului ca niște viermi încolăciți și îi simțeam cum încercau să mă afunde în lumea lor și de fiecare dată era cadavrul studentului meu care mă scotea la suprafață.

Marea Preoteasă care mă urmase, cu ochii roșii de la atâta plâns, începea să strige, atingând notele cele mai stridente, făcându-mi urechile să sângereze. Cu fiecare țipăt al ei, deveneam din ce în ce mai conștient de faptul că eu reprezentam următorul lor sacrificiu și întotdeauna Kane o oprea din țipat, până când îl aruncaseră creaturilor din mare și de unde nu se mai putuse întoarce.

În a treia zi de groază Marea Preoteasă se suise din nou pe metereze și începuse a-și arăta chipul mort, chemând furtuna și sufletele să se înfrupte din corpul meu. Nu vă lăsați înșelați de uscat, căci are să vă fie mormânt! Înaintam orbește către ea, îmi deteriora corpul și mi-l frângea cu fiecare urlet, făcându-mă de plumb la fiecare pas, vântul care șuiera răzbunător purta șoaptele lui Kane care iarăși rostea descântecul. Din ochi începeau să mi se prelingă dâre de sânge, urechile îmi țiuiau și-mi pierdeam echilibrul, norii se adunaseră deasupra noastră și marea se învolburase – nu mai simțeam frigul, nu mai auzeam strigătul, ci îi vedeam, printr-o perdea roșie, chipul nefiresc de cunoscut.

Călătoria mea a fost scurtă și viața-mi și mai scurtă, din acest motiv încerc acum să avertizez pe toți cei care cuteză să se aventureze în tărâmul vrăjitoarelor, căci cele cărora li s-a făcut nedreptate, cer judecata! Ajuns aproape de ea, mi-am sforțat tot corpul pentru a trage-o jos de pe piatră și oprindu-i țipătul:

– A sosit vremea să te odihnești, nu crezi? Dacă există un Dumnezeu, ne va așeza în grădina cea mai luminoasă!

– A sosit timpul? mă privea cu ochii înlăcrimați, căci realizasem amândoi: ea se elibera de lanțurile insulei, urmând ca eu să-i iau locul. Gândul mă îngrozi, gândul că voi rămâne captiv o eternitate într-un loc blestemat de secole, mă făcu să-mi pierd rațiunea și luând-o în brațe, cu ultime sforțări, o căram către marea înspumată care avea să ne frângă trupurile. Mergeam alene, sub un cer care se întuneca, înconjurați de un vânt biciuitor și pe măsură ce-mi afundam picioarele în apa rece a mării mă tânguiam și mă resemnam. Pe când s-o las jos, vrăjitoarea îmi spuse șoptit:

– Ne vedem acolo unde se lasă noaptea!

Parcă realizând gravitatea celor spuse rămăsei împietrit pentru un timp, femeia își deschisese gura și cu niște colți grozavi îmi apucă gâtul, tăindu-mi respirația, apoi începu din nou să țipe și căzurăm amândoi în valurile mării atât de negre de unde trupul lui Kane se propulsă la suprafață, tăind marea și cerul, împrăștiind toate scheletele și avea să le adoarmă pentru un scurt moment, apoi s-a scufundat între valuri și cu o lumină slabă ca de neon s-a risipit în spuma mării. Rămas singur, îmi văd sfârșitul, căci scheletele s-au trezit! Aici se încheie povestea mea, căci mâna mi-a înghețat definitiv și urmează să mi se amputeze.

Feriți-vă de Nordul Îndepărtat! Feriți-vă de locul unde se lasă noaptea!