Murmur

Partea a III-a

De după colțuri ieșeau oameni înspăimântați, muieri plânse și prunci sfioși. Curios, am alergat către ei și i-am întrebat cu sufletul la gură:

–Ce s-a întâmplat aici? iar ei șovăiau și greu mai răspundeau:

–Tudore… – iaca eu continuam și mai înflăcărat să aflu ce s-a întâmplat și continuam să întreb:

–Unde-i maica, unde-i taica, unde-s frații mei? oamenii cu părere de rău în glasuri îmi răspundeau, șoptit:

–I-o luat potera, pe mulți i-o luat potera!

–Cu ce drept?

–Niciun drept, băiete – zise un om bătrân venind în ciomag – N-aveau niciun drept! Au cerut și dânșii ce era al lor.

Auzind grozăviile, eu însumi m-am revoltat, strigând către cei care se apropiau de mine:

–Și oile noastre, oameni buni, le-au luat ca tâlharii. Rămas-am cu șapte miorițe. Ce-i de făcut acum? Ce-i de făcut, oameni buni? Ce-i cu focurile ce le-am văzut? Ce-i oameni buni, vorbiți!

– Apoi dacă nu ne dau ce-i al nostru distrugem ce-i al lor și tot luăm ceva…- zise un moș cu o scânteie de furie în ochi. Am clătinat din cap și un copil cu ochii țintă arăta spre munte, iară noi după el ne-am uitat acolo și-un foc strașnic cuprinsese stânișoara noastră. Mi-am pus mâinile amândouă în cap și m-am uitat apoi spre oameni, cu vorba stinsă, murmuram:

– Cine-i mai brav să meargă cu mine! Îmi arde ce mai am, îmi arde prietenul! În toată panica care-mi cuprinsese sufletul, auzisem un om cu vorba tăioasă, strigând din mulțime:

–Da`apoi noi care n-aveam nimic? E ruminat acu`, las` să ardă și la ăi care sunt avuți! Că v-ați dat cu boierii! auzindu-l, inima nu m-a mai răbdat și i-am răspuns furios:

– Nefericitule! Nu v-am ajutat noi? Nu după pământul nostru ai luat, tu, roade?zicând astea am dat fuga de unde venisem și cu tot cu fuga mea, osândit cum eram, am ajuns pe-ntuneric cu doi din sat, care-mi istorisiseră adevărul și că ograda noastră fusese devastată de țărani, iar pe când venise jandarmeria și se răfuiseră cu toții, bătrânii mei se prăpădiseră. Stâna ardea cu tot cu colibă, lemnul trosnea și se dărâma, lăsând în urmă schelete, de pari, îndoliate. Îl căutam cu privirea pe-al meu prieten și parcă-l văzusem căzut lângă cânii care se asmuţeau cuprinşi de groaza focului. Văzându-l am început a-l striga pe nume: – Ioane, Ioane! – ridicasem leșul pe genunche și cu mâinile-i cutreieram chipul, dar el mort era de mult. Îi pusesem trupșorul la umbra bradului şi-auzisem foșnet de frunze și zornăit de alamă. Mă repezisem către dânsul și era un bărbat bine, plin de furie, care târa după sine o bardă:

–Nefericitule, de ce ai făcut asta? Iei tu pământu`așa?

–Ce-oi vrea? Ni se cuvine! Ne-au pus să nu mai suferim boierii! Ascultă aci! sângele-mi fierbea-n vene și ochii mi se tulburaseră, mă năpustisem asupra sa și ne îmbrânceam amândoi ca taurii până ajunsesem la margine de râu, acolo-l trântisem și-mi revărsam durerea asupra lui:

–Spune-mi cu ce vă ajută asta? în nebunia noastră se auzi un muget de armă și toată pădurea se înfiorase, simțeam cum coprul îmi cădea și se afunda în apa curgătoare și limpede. Probabil jandarmul satului venise și văzându-ne răfuindu-ne se gândise să încheie socotelile, totuși de-ar fi tras mai la stânga nu-mi mai vedeam călăul zâmbind și lovindu-mă cu barda pe care n-o uitase departe de el. Cu ochii împăienjeniți îl vedeam cum se ridica și ca prin vis îmi zicea„ Nu ești cu noi, ciobane, ești împotriva noastră”. Ce nu știau ei,era ca noi, morții, suntem mult mai fericiți: nu mai simțeam jalea că-mi pierdusem bătrânii și un drag prieten – căci aveam să ne revedem curând – nu mai simțeam frica, auzeam doar apa cum sursura lin o doină de jale, căci ei cei care veneau dinspre pădure se adânceau în umbre. Cu ochii așa țesuți de păianjeni îmi vedeam tovarășii, Călin și Ioan, zâmbindu-mi și întinzându-mi mâinile.

În lumea celor vii noaptea înghițise totul, un tunet se auzi departe și un ropot de ploaie se porni. Cei doi din sat și jandarmul îngropaseră trupul dragului meu tovarăș la umbra bradului aproape de strunga de oi care ne fusese atât de dragă. Coborâți aveau a da de veste că noi ne prăpădiserăm și că făptașul fugise în desișul pădurii. Se așternuse o durere mută, oamenii nu mai aveau lacrimi, căci și așa se năpăstuiseră. În mijlocul uliței, pe pământul noroios se aruncase-n genunchi moșul cel orb și cu mâinile către cer din gură grăia:

– Doamne, Doamne, toți, Doamne? De ce, Domnul Dumnezeul meu, luat-ai toți acei feciori, flăcăi tinerei în floarea vârstei lor? Călin, Doamne, al meu fecior, murit-a sărmanu` pe munte, unde pământu`ista l-o-nghițit și d-atunci mormânt îi e! Tudor, Doamne, ce mai flăcău cu inimă mare. O, nefericitu`de el, apa i-a devenit mormânt, l-o-nghițit și pe el și i-o purtat trupșoru` peste stânci și stufărişuri de el n-o mai fi el! Și Ioan, Doamne? Și Ioan? Pe el de ce l-o-nghițit focu` pus de mârșavi? (…)Și mioarele lor, nu le-or duce doru`, Doamne? Că rămas-au făr` ai lor ciobănei, bravi și frumușei? Și bătrânii lor, nu i-or jeli cu dor pân` s-ar prăpădii? moșu se lăsă în genunchi pe pământul udat de ploaie, își lăsă mâinile să-i cadă pe lângă corp și să i se adâncească în nămol, își ținu capul plecat o vreme și apoi, ridicându-și mâinile privi cum i se scurge murdăria printre degete și ridicând-și ochii la ceruri, continuă să urle sfâșietor cuvinte fără de înțeles pentru un om cu sufletul liniștit: Moarte, Moarte, ce șireată mai ești? – bătrânul râdea amar, cu lacrimi în ochi își prindea capul în mâini, urlând a jale: Vulpe a omenirii, ne lași să ne tânguim și să ne îngropăm feciorii, sărmanii, sărmanii!(…)

Primăvara venise pe nesimțite și oamenii trudeau din greu peste pământul pe care și l-au dorit atât de mult. Într-un final, omenirea e datoare să uite și să-și reia munca la nesfârșit(…) În roua dimineții păsările călătoare mai vorbesc în doinele lor de trei ciobănei, bravi și frumușei, ce-au părăsit astă lume prea de tinerei (…) Căci eternitatea născut-a fost la sat din mâinile și sudoarea țăranilor.Se spune că atunci când ai să auzi un tunet ca un răpăit să știi că ăia-s ciobanii care lovesc pământul, fript de sete, cu ciomegele, să aibă țăranii recoltă bogată și apoi or trece mai departe cu turma lor de mioare și le-or paște pe pajiștea verde și bogată a cerului. Și o doină veche, iacă mai răsună, prin văi și prin munți, dintr-un caval cioplit din brad și din glas cu foc glăsuia un fecior, dar poate că dânsul nu cunoștea toate câte s-au întâmplat și nici doina toată, căci s-o mai fi uitat:

„Măi ciobane, măi ciobane,

Spune-mi, tu, acuma:

Pe ce plaiuri îți mai paști, tu, turma.

Măi ciobane, măi ciobane,

Te-or privit prea mult

Privighetoarea ș-ăl lup!

Spune-mi, spune-mi, unde-i buciumu`,

Unde-i toiagu`, unde ți-ai ascuns trupu`!

Măi ciobane, măi ciobane,

Ai lăsat numai lacrimi

Și fără stăpâni mioare!

Măi ciobane, măi ciobane,

Te-au uitat până astăzi toate

Doar pădurea, ce te-a cuibărit în liniște

Te mai știe, te mai știe!

Nu mai vii sara la șezătoare,

Nu-ți mai așteaptă pasu`, cu înfiorare,

Fetișcane, nici părinți, nici părinți,

Că s-or prăpădit ș-or sta cu știnții!

Măi ciobane, măi ciobane…”