PARTEA A II-A

LABYRINTHUS MUNDI

CAPITOLUL I

1

5 ani de la dispariția lui Millo Turner:

Pe un stâlp, strâmb, de iluminat stradal încă se mai vedea sub un afiș, rupt, de teatru, poza decolorată a lui Millo Turner. De data asta nu ne mai interesează Millo, ci detectivul Robert Maes care fusese chemat în grabă pe o stradă Z, într-un bloc W din inima orașului. Ți-ai pus vreodată întrebarea:„ cât de ușor vei fi uitat?”, dacă nu ai făcut asta, nu-i nimic, nici Turner nu a făcut-o și totuși, astăzi, e ca și când nu ar fi existat, deși mai există o vagă posibilitate ca cineva să-și amintească de acest om, aparent nesemnificativ.

– Da, consider că e mort! bărbatul cu pardesiu negru se apleacă mai mult asupra corpului neînsuflețit, privindu-l gânditor. Era vineri după-amiaza într-o zi de toamnă târzie, cam pe atunci când începe să se resimtă frigul iernii ce are să vină. O zi de vineri banală, care începuse monoton nu ar fi anunțat nicicând că telefonul avea să sunase nebunește, începând cam cu ora 4 p.m. și continuând așa cam vreo două ore, până când cineva de la recepție se hotărâse, fără mare tragere de inimă, să răspundă. La capătul celălalt al firului vocea unui bărbat înspăimântat anunța o crimă, iar la scurt timp un echipaj fusese pus în mișcare. Totul s-a schimbat doar într-o zi banală de vineri, cine ar fi crezut? Se zice că de multe ori se întâmplă mai repede ceea în ce nu credem, decât ceea ce credem cu toată ființa noastră.

– Îmi dau seama că e mort, tocmai de asta te-am chemat! vocea individ masiv spărsese liniștea care se așternuse în camera unde stătea întins – ca un covor – un corp neînsuflețit al unui bătrân. Bărbatul cu pardesiu negru se ridică posomorât de lângă mort, frecându-și cu o mână tâmpla care prinsese să-l zvâcnească puternic.

– Și atunci?

– Atunci: află cine a făcut asta!

– Cum? bărbatul se așează nonșalant pe un scaun din aproprierea sa, închizându-și ochii își sprijini capul în mâna dreaptă. Astfel de cazuri îl plictiseau, de obicei totul decurgea la fel: un cadavru, un fugar, un criminal și la final o mare dramă din tinerețe or de ce nu? O fostă iubire pătimașă cu intemperii. Omul insistent care se agita de zor pe lângă el îi accentua starea de nervozitate.

– Mă întrebi pe mine cum să faci asta? Mereu sunteți așa… incompetenți!

– De ce spui asta?

-Millo e dispărut de atâta timp și totuși…

-Te-aș ruga să taci!

Omul cu aspect impunător era vizibil iritat de aerul neglijent emis de bărbatul în negru, care avea să fie detectivul Robert Maes. Nu i se părea etic, și nici cel puțin normal, pentru un organ al poliției să aibă un asemenea comportament și iată, totuși, îl avea, iar asta îl deranja. Se așeză obosit pe scaunul paralel față de cel al detectivului și își scoate mănușile. Detectivul îl privea suspicios, cu ochii mijiți, în timp ce continua să-și maseze energic tâmplele.

– De ce porți mănuși? i se adresă pe un ton bănuitor, observând cum omul căpăta o mimică amuzantă, parcă neînțelegând întrebarea. Omul care declarase crima se uită nedumerit la bărbatul din fața lui, apoi răspunse:

– Tocmai le-am scos! își turnând apă într-un pahar și-l bău pe nerăsuflate, privindu-l cu un aer satisfăcut pe detectivul care se repezi să-i răspundă:

– Atunci de ce ai purtat mănuși?

– Au revenit la modă! Cum și să fi dispărut e la modă!

– Modă zici… termină, doar termină cu dispărutul ăla!

– Auzi, băiete? Tu, sigur, ești cine trebuie?

– Te asigur că sunt exact cine trebuie! îl privea hotărât în timp ce se gândea la posibilitatea ca acesta să fie de fapt criminalul și dacă era într-adevăr: de ce ar fi făcut una ca asta? Era oare o rudă, un prieten, un dușman sau un criminalul? Sigur era un criminal! Ceva în interiorul său îi zicea lui Robert Maes, făcându-l aproape convins, că ucigașul era chiar în fața sa, însă de mult ori această intuiție oarbă, a unui câine surd la vânătoare, îl făcuse să ia decizii greșite, așadar se mulțumi să tacă și să aștepte momentul oportun.

– Doar nu mă suspectezi, nu? omul se ridică de pe scaunul și cu pași lenți se îndreptă către fereastra mare cu vedere la stradă.

– De ce nu aș face asta? la rândul său celălalt bărbat se ridică și se aproprie de fereastră, aproape respirându-i în ceafă celuilalt. Zi-mi! Îl cunoșteai? Veneai des pe aici? vorbea clar și răspicat, parcă vrând să-l facă pe cel din fața sa să fie conștient de fiecare cuvânt pe care îl auzea. Un rânjet straniu i se afișase pe chip, continuând: Știi te pot duce la secție doar pentru că mi se pare că ești suspect!

– Ești nebun? De ce aș mai fi sunat la poliție? Puteam foarte frumos să plec! Și nu, nu îl cunoșteam! Dumnezeule! omul privea afară la agitația din fața lor: oamenii se mișcau grăbiți de colo-colo dându-și coate, împingându-se și împiedicându-se unii în alții. Uneori oamenii se îmbulzesc fără a știi de ce se îmbulzesc, vrând ceva, nefiind siguri dacă vor sau nu lucrul în sine, iar dacă îi vei întreba ce vor nu vor ști să răspundă. Așa e omenirea, un mare haos sub forma unei curse continue.„ Acum de ce oare se îmbulzeau? Unde se grăbeau?” se întreba bărbatul privind cu atenție forfota după-amiezii. Mașinile claxonau asurzitor, urmate apoi de înjurăturile pompoase ale șoferilor enervați de traficul absurd de încurcat.

– Atunci cum poți explica că te afli aici. Acum? Tocmai acum! detectivul se depărtase de spatele omului, ajungând unul lângă celălalt, putând în sfârșit să privească și el marea de oameni care mișunau ca furnicile prin galeriile nesfârșite pe care le săpau din nou și din nou.„ Și totuși parcă ei au o viață mai simplă” gândi bărbatul cu pardesiu negru, plescăind nerăbdător din limbă, dornic să afle minciunile bărbatului de lângă el.

– Trebuia să închiriez locul ăsta. Nimic ieșit din comun! Stabilisem să ne vedem aici! omul încă privea pe fereastră la oamenii agitați care împânziseră străzile și îi răspunse detectivului fără a se uita la el, fiind captivat de agitația de afară. Un lucru ciudat îi atrăsese atenția: oamenii se îmbulzeau, scandau și purtau pancarte.„ Oare era un protest? De asta să se fi încurcat traficul? Poate da, poate era.„ își spusese, iar el avea să-și petreacă întreaga după-amiază alături de acest om dezinteresat care se proclama: detectiv.

– Și cumva a cerut prea mult?

– Nu, nici vorbă! Ți-am zis: nu am fost eu! Aici l-am găsit: lat, întins pe jos! Ce era să fac? Să-l îngrop eu?

Detectivul surâse, punându-i mâna pe umăr.

– De ce te agiți? Doar glumeam! oftează îndreptându-se spre ușă, așezându-și gulerul de la pardesiu.

Schimbarea bruscă de atitudine a detectivului îl bulversă pe bărbat. Nu se aștepta ca acea zi de vineri să se termine chiar atât de rău: cu un mort și fără loc de stat. După dispariția lui Tuner nu-și mi găsea locul. „ Care ar fi fost șansele ca tocmai omul care avea să-i închirieze apartamentul avea să moară în ziua în care el venea să-i aducă banii? Iar dintre toți oamenii disponibili pentru cazul acesta, care ar fi fost șansele să apară tocmai detectivul ăsta bipolar?” bărbatul își sfârși gândurile, concluzionând că era cu adevărat un om ghinionist. Vizibil iritat începu să gesticuleze de parcă ar fi ghidat avioanele pe pistă, în speranța de a atrage atenția detectivului, în toată agitația lui ochelarii aproape îi căzuseră de la ochi și haina îi stătea atârnată pe un umăr.

– Acum unde pleci? De ce pleci? Om incompetent ce ești!

– Acasă! se auzi răspunsul detectivului care tocmai ieșea încet pe ușă. Plec acasă! flutură din mers cu o mână în semn de„ la revedere” și se făcu nevăzut.

– Acasă? Și cu cadavrul cum rămâne? strigătul omului din tocul ușii făcu câţiva trecători să se uite mirați la acesta și să șușotească cuvinte e neînțeles. „Cum e posibil ca acest om să fie într-o asemenea funcție?” își zise mirat, așezându-și ochelarii la ochi, pentru el detectivul era vizibil un incompetent care nu rezolva nimic sau dacă o făcea era, mai mult ca sigur, din simplul fapt că avea noroc.

– Va merge la autopsie! Se descurcă el! auzi vocea bărbatului cu pardesiu negru care tocmai se îndepărtase. Omul oftă, privind îngrijorat în jurul său. Între timp detectivul se îndreptându-se către casă, fără prea mare tragere de inimă. Își făcuse loc prin îmbulzeală, ajungând într-un final la stația de metrou. Cât timp aștepta în stație se gândea la oamenii pe care îi văzuse alergând de colo-colo și la acel om care, în mod ironic sau nu, murise. Nu știa de ce, dar tot credea că ucigașul era matahala de om care-l chemase. Ajuns în fața blocului intră grăbit, neobservând oamenii din jurul său care se dădeau într-o parte pentru a-i face loc, oprindu-se tocmai în fața liftului. Oftă, apăsând în mod energic butonul liftului ce avea să îl ducă la ultimul etaj, într-un ritm alert. În liniștea cutii de metal care-l transporta neliniștea îl cuprinsese.

Se zice că atunci când sămânța îndoielii încolțește, e greu să mai crezi adevărul, chiar dacă, el, se află clar expus în fața ta, la lumina soarelui.

Detectivul se chinui să descuie ușa, realizând că aceasta era deja descuiată. Din instinct își scoase cu viteză arma atârnată de pantaloni și pătrunse încet în propria locuință. Era puțin paranoic de felul său, dar și puțin uituc ceea ce-l făcea de multe ori să intre în probleme care mai de care (fie ciudate, fire rele, fie și ciudate și rele). Se convinsese de faptul că aceasta nu părea a fi una dintre zilele sale bune, așadar trase puternic aer în piept și începu să se uite atent prin încăpere.