PARTEA A II-A

LABYRINTHUS MUNDI

CAPITOLUL I

3

5 ani de la dispariția lui Millo Turner

– Oricine ești, să știi că nu mă sperii! zise Maes mai mult bolborosit în barbă, pășind încet în apartament – Sunt cel mai mare detectiv din lume! Nu mă poți speria! Se îndreaptă la fel de atent și temător spre zona de unde se auzea zgomotul și îndreaptă arma, pe care o ținea strâns în ambele mâini, spre tocul ușii.

– Ieși! Vreau să te văd! strigă, pășind în încăpere.

– Obiecție: ești cel mai prost detectiv din lume! Aș sublinia cuvântul „prost”, dacă mi se permite. în fața ochilor i se arătă un băiat șaten, mai scund cu un cap decât el, stând cu brațele încrucișate la piept – Asta este răsplata, mea? Accentuez „mea”! Că nu te las să mori de foame? îi zise privindu-l amuzat cel din fața sa – Acum, lasă drăcia aia jos! La cum te știu, sigur îți scoți ochii cu ea!

– Cum ai intrat? Întreabă în vreme ce își dădea pardesiul jos, ignorând total tot ceea ce zisese băiatul; șatenul își dădu ochii peste cap, punându-și mâinile în sân.

– Cu cheia. Cu cheia! Cu cheia! repeta amuzat șatenul, fluturând un set de chei prin fața detectivului, provocându-i o vizibilă stare de enervare.

– Termină! Termină! Nu mai repeta atât! Cum cu cheia? Ai făcut copie după cheia mea? Ce plănuiești? Vrei să furi ceva?

Băiatul șaten din fața detectivului își duse o mână prin păr, răvăşindu-l și așezându-se pe scaunul de lângă masa din bucătărie. Uneori detectivul era atât de încurcat încât uita și ceea ce vorbea în secunda care tocmai a trecut.

– Tu, dragul meu, mi-ai dat o copie.

– Când?

– Are importanță? bărbatul își puse palma în faţa băiatului oprindu-l să vorbească – Serios? Nu te maturizezi deloc! Dar deloc!

Detectivul continuă să se uite încruntat scrutându-l cu privirea. Tânărul oftă frustrat de faptul că fratele său îl considera un intrus, hotărându-se să îi răspundă, destul de iritat:

– Acum două luni. Două luni au trecut, nu mai mult, știi? Când am început facultatea, iar tu erai mult prea „ocupat” pentru a-mi deschide ușa. Și în plus cum să uiți că stai cu mine în casă? Doamne, Robert, nu știu cine te-a pus detectiv, dar a făcut o mare greșeală.

– Bine! răspunsul cinic veni rapid din partea detectivului care se ridică rapid îndreptându-se spre dormitor cu pași mărunți.

Băiatul rămase în bucătărie unde scosese două farfurii pentru a așeza masa. Îl așteptă câteva minute pe fratele său apoi se gândi să-l strige – de obicei nu se întâmpla ca Robert să nu mănânce, pentru el mâncarea era ceva mai presus decât orice altceva, un fel de problemă super importantă care nu necesita amânarea; când nu mânca ori era bolnav, ori ceva nu era bine.

– Rob, nu mănânci? niciun răspuns, în schimb se auzise o trosnitură, apoi ceva căzuse Ești bine? din nou niciun răspuns. Ești nătărău! Băiatul pătrunse în dormitor, observându-l pe fratele său jos, acoperit de foarte multe documente, zâmbind tâmp de parcă ar fi primit marele premiu la loterie. Cum ai ajuns, tu, Marele Detectiv din Brooklyn? Aud? râzând își dusese mâna pâlnie la ureche.

– Are importanță? fratele său se uită încruntat, detectivul răspunzându-i cu un zâmbet de om satisfăcut. Îi plăcea să-și irite fratele, mai ales pentru că acesta căuta să fie permanent calm și echilibrat.

– Eu nu strâng! Șatenul oftă așezându-se printre foile căzute. Uite, Robert, știu că ai probleme în general cu tot și toate, dar nu știu ce ai acum. Deci spune-mi noua ta „problemă” și poate o rezolvăm. Sunt aici pentru a te ajuta!

– Te-a trimis mama și să știi eu nu am… – fratele său nu îl lăsă să vorbească mai departe, întrerupându-l ducându-și un deget la buze.

– Şhhhh. Deja minți! Deja minți, frate! Știu că…

– M-a întrebat de Millo…

– Millo?

– Millo!

– Cine?

– Cel care a declarat crima…

– Nu e de bine, nu e…

– Știu, știu că nu e, dar de unde să-l scot pe nenorocit? De unde?

– Frate știu că tu și…

– Nu știi nimic! Sunt doar obosit – zise detectivul întinzându-se pe pat, închizându-și ochii, își ignoră fratele până când acesta, într-un final, se hotărî să iasă din cameră. Bărbatul adormit era prins în mrejele visului care-l purtau într-o lume exotică, îmbrăcată într-o manta fascinantă care totuși ascundea, sub ea, corpul descărnat al unei națiuni moarte, băgând spaima în sânul sufletului oricărui om.