CAPITOLUL III
1
15 ani de la dispariția lui Turner
– Corvin, ți-am zis să mă duci acasă!
– Hai să ne așezăm pe o bancă… poate te-am luat prea repede… poate totuși… îmi pare rău, Robert!
Cei doi bărbați se îndreptară, încet, către prima bancă de la umbră pe care o găsiseră. Corvin îl privea îngrijorat pe cel de lângă el, observând că nu avea de gând să-i răspundă și din nou vina îi răsărise în piept, acompaniată încet de neputință. De ce ar trebui ei, oamenii, să aibă nevoie de atâtea sentimente? La ce bune ele? Nu cumva tocmai ele sunt eroarea din matrice? Pe un imens platou al omenirii, doi oameni într-un parc, într-o zi de toamnă devreme sunt aproape imperceptibili – și cam asta e fiecare dintre noi: un pion pe o tablă infinită aruncată într-un vid infinit. Mase pășea încet, mușcându-și din când în când, agitat fiind, buza de jos. Corvin mergea la dreapta sa, bălăngănindu-se lent după un picior pe altul, liniștea care se așternuse între ei devenea chinuitoare, făcând timpul să încetinească. Pe când Corvin deschisese gura, aveau să se fi așezat de o bună bucată de timp pe banca de sub nucul bătrân – care probabil văzuse alte mii de cupluri mărturisindu-și, într-o fericire iluzorie, iubirea și probabil că văzuse și oameni îndureraţi, poate văzuse chiar și un apogeu al durerii când într-o seară de mai cu lună plină, ținuse atârnat de el, într-un ştreang, corpul unui sărac suflet măcinat de gânduri și îndoieli…
– Spune-mi, prietene: ți-ai mai luat medicamentele? reuși bărbatul să spună printre mici pauze, în care încerca să găsească modul cel mai frumos de a pune o astfel de întrebare, știind că Maes avea să se supere din nou și din nou, de fiecare dată când aducea vorba despre medicamente.
– Da!
– Minţi cumva, Maes?
– Dumnezeule! Nu sunt un copil! Știu că ți-e frică să nu-mi iau câmpii! Recunoaște măcar că sunt nebun și să punem punct!
– Robert!
– Nu, nu, nu! Nu încerca să mă minți, știu asta și știi și tu că așa e!
– Dar tu nu ești nebun… e doar un șoc, va trece! Trebuie să…
– Trece? Trebuie? Tu te auzi?