CAPITOLUL III

3

15 ani de la dispariția lui Millo Tuner, ora 18:00

Corvin considera că aerul îi făcuse bine bărbatului, văzându-l zâmbind de câteva ori și surprinzându-l atunci când luase inițiativa de a face câțiva pași pe o alene ceva mai lăturalnică. Atitudinea asta a detectivului Maes, îl făcea pe bărbat, în sinea lui, să fie bucuros, sperând că avea să-l readucă pe drumul cel bun.

– M-am gândit la ceva?

– Sper că la ceva bun…

– Nu râde… te văd că râzi! Gata, nu-ți mai zic! Maes își încrucișă, îmbufnat, mâinile la piept, bosumflându-se precum un copil mic căruia tocmai i se luase jucăria preferată din lada infinită cu plușuri.

– Sunt serios! Spune-mi, ce este?

–Îți aduci aminte dacă Millo avea pe cineva?

– Te referi la vreo rudă?

– O poți numi și așa…

– De ce începi iar cu…

– Ascultă: vreau să redeschid cazul! Numește-l ultimul meu caz. Și nu îmi pasă dacă te împotrivești!

–Absolut nu!

Maes se ridică de pe bancă și plecă cu pași grăbiți spre casă, lăsându-l pe Corvin înmărmurit de tot ce auzea. Văzând că bărbatul nu are de gând să-l urmeze, fostul detectiv se opri și strigă cât să fie auzit:

– Putem merge acum?

– Desigur, dragule! Te rog, măcar pentru mine: uită de caz!

– Foarte bine… hai acasă! Mă simt obosit!

Robert Maes se prefăcu că nu auzi cele spune de bărbat și continuară să meargă tăcuți jumătate de drum, până când Corvin consideră că liniștea era mult prea apăsătoare și risca să-l afunde din nou pe Robert în gândurile sale, și așa mult prea negre și delirante; așadar rupse tăcerea:

– Îți mai amintești cum l-am cunoscut noi pe Khagan?

Pe fața detectivului se arăta o licărire amuzantă, îl privi scurt pe prietenul său apoi începu să vorbească vesel și energic:

– Prietene, nu am cum să-l uit! Dacă nu mă înșel era chiar în orașul ăsta, nu-i așa?

– Așa-i, așa-i!

– Și tu erai barman la o bodegă oropsită…

– Știi bine că eram în misiune cu tine!

– Da, da erai! Așa-i, erai! Te prefăceai barman, iar Khagan, și el exorcist, venise aici să-l caute pe N., aflase nu știu de unde că trupul unui mare înțelept ar fi găzduit esența, nu? Sau că esența se propagase dintr-un corp în altul, așa la infinit, nu? Parcă realizând cele spuse Robert tăcu brusc, oprindu-se în loc. Observând modul sinistru în care fața tovarășului său se întunecase, Corvin începu să vorbească grăbit despre altceva:

– Aproape am ajuns acasă, ce vei face? Te vei uita la ceva frumos? Sau vrei să-ți pregătesc cina?

Maes ignora strădania bărbatului de a-i distrage atenția, menținând discuția de dinainte vie. Concluzionase el mai demult că N. aducea numai lucruri rele, iar acum, într-un mod greu de explicat, golurile din memorie începeau să i se acopere și căuta un verdict sau pe cineva care să-l aprobe, astfel că se repezi să vorbească:

– Mă căuta pe mine! Și nu mi-a spun niciodată ce dracului i-ar fi făcut dacă l-ar fi găsit! Probabil l-ar fi omorât, de fapt el căuta un mort pe sub pietre de mormânt distruse, nu? Când ce să vezi? Eram eu! Poate încă sunt eu? Aveam conștiința lui! Corvin!

– Mai bine nu te-ai gândi la asta!

–Spune-mi, prietene, a fost ceva adevărat din tot ce am făcut? Mă ți, ca pe un prost, sub supraveghere! Crezi că nu știu? se opri din vorbit pentru a doua oară, dându-și seama de cel mai important lucru pe care-l omisese cu desăvârșire. Se uită la bărbatul din fața sa și începu să râdă forțat, continuând:

– Nu-mi vine să cred! Ai mușamalizat tot! Corvin, Corvin…

– Pentru tine!

– Ha, pentru mine! se opri din râs, săgetându-l cu privirea: Pentru mine zici? Nici nu ai încredere în mine!

– Spre binele tău…

– Binele meu, zici? Lasă, lasă! O să aflu singur!

– Nu uita de pastile!

– Uită de pastile, prietene!

– Maes!

– Te cred! Chiar te cred! Uite am ajuns! La revedere, Corvin!

–Maes, nu te adânci în ceva ce nu știi! Unele lucruri nu trebuiesc scoase la iveală niciodată! Lumea nu ar fi…

Ajunși deja în fața blocului Corvin se opri din vorbit, realizând că detectivul nu mai era lângă el. Vru să-l urmeze până în apartament, însă Robert Maes îl opri, aproape gonindu-l de acolo. Simțea nevoia să fie singur pentru a căuta în liniște notițele din urmă cu mulți ani. Trebuia să termine asta! Trebuia să scape de frică, de îndoieli și cel mai important: trebuia să scape de cel care dormea în subconștientul său. Și avea s-o termine prin a re-contacta toți oamenii pe care-i chestionase în urmă cu 15 ani.

– Vin diseară! Să nu crezi că voi uita!

–Da, da! bărbatul îi făcu cu mâna și intră grăbit în bloc, luă liftul, descuie ușa cu nerăbdare, se așeză pe scaunul scârțâitor de la masa de lucru și începu să scrie. Scria de câteva zile tot ce îi trecea prin cap, se gândise chiar la un testament – ceva din interiorul său îi spunea că timpul nu mai are răbdare cu el și deci un testament ar fi fost necesar, însă nu avea ce averi să lase și într-o altă ordine de idei nu avea nici măcar cui să-i lase dacă avea ce. După ce își scrise rapid câteva gânduri notabile în jurnalul intim, se hotărî să scoată de undeva din fundul unui dulap, albastru și decojit, un dosar îngălbenit, legat cu sfoară de lână. Pe dosar citi în timp ce dădea cu mâna praful gros care se așternuse:

–Millo Turner – dispărut.