CAPITOLUL III
4
5 ani de la dispariția lui Millo Turner. Ora 10:00 p.m.
Abia după trei zile acceptase cererea de concediu, protestând mereu că un concediu nu era ceea ce avea nevoie, însă șeful, om mărunțel și cu suflet mare și care se temea de sănătatea oamenilor lui îl obligase mai mult sau mai puțin să-l accepte, amenințându-l cu concedierea, fapt la care Maes se declarase învins. Acceptase concediul și se refugiase în apartamentul său, unde sta ascuns după teancurile de documente pe care le luase pe furiș din camera secretă a bătrânului Alden Andamanescu. Citea, răsfoia și nota ca un frenetic; tot ceea ce știa, tot ceea ce aflase erau lucruri absolut hidoase, pe care omenirea nu ar fi trebuit să le cunoască niciodată și dacă se întâmpla ca cineva să le descopere, fie și accidental și să le scoată la iveală din negura prafului, atunci ar fi răsturnat întreaga ordine socială. Detectivul se răzbătea de mult timp să nu cadă pradă unei nebunii care i-ar fi acaparat judecata.
La finalul cărții obținute de la tânărul mort, și pe care nu o depusese drept dovadă de la locul faptei, descoperi că lipseau pagini, că lipsea un pasaj de ici, de colo, că pasajul precedent nu se potrivea cu cel de după și tot așa. Per ansamblu avea în fața ochilor o carte care îți spunea cum să aduci morții la viață și cum să treci conștiința dintr-un corp în altul. Conținutul cărții îl înspăimânta mai rău decât aspectul ei, pe de o parte i se părea o atrocitate reală cu pagini îngălbenite, arse și plină de pasaje odioase mâzgălite cu roșu-aprins, iar pe de o altă parte o luase în speranța de a afla chiar și puțin din planurile sectei, însă se dovedea a fi o fundătură, doar dacă nu cumva totul era la cacialma, iar el nu avea de fapt nimic de aflat. Robert se hotărî să întoarcă cartea, o întoarse pe toate părțile până când văzu citatul cel mai important al tuturor cultelor malefice de pe pământ, cu buzele tremurându-i fu în stare să șoptească doar un: nu se poate! Și se trezi el însuși recitând pasajul: Navtom j`vo`n Aravan i`doftav…
Cam în același timp simți o entitate străină care își făcuse simțită prezența și se opri brusc din vorbit. Becul veiozei, cu abajur franjurat, începu să pâlpâie haotic, temperatura camerei scăzu dintr-o dată, iar o atmosferă greu de explicat care te făcea să fugi mâncând pământul de frică se lăsa tot mai apăsătoare. De nicăieri apăruse un om în negru cu fața acoperită, care îndrepta pistolul către detectivul aproape paralizat de frică. Pentru început nu fu sigur dacă ceea ce vedea era real sau închipuit, întrucât un fum întunecat ieșea continuu de sub hainele lungi și negre ale monstrului care îi făcea trupul să înțepenească. Îi luă câteva secunde să se dezmeticească, când reveni în simțiri țeava pistolului apăsată de tâmplă îl făcu să realizeze că tot ceea se se întâmplă este pe cât se poate de adevărat. Ceasul din perete bătea zgomotos ora vrăjitoarelor și printr-o nebuloasă liniște în care putea parcă să-și asculte cântecul pe care îl provoacă sângele atunci când se scurge prin vene. În creier auzea ticăitul ceasului ca pe gongul de la începutul meciului care îi făcea tâmplele să tremure sub vibrația puternic. Maes auzea, ca prin vis, entitatea fantomatică șoptind:
– Vei muri, Robert Maes! Oprește-te!
Se ridică de pe scaun, încercând să se împotrivească paraliziei și păși în față câțiva pași, chinuindu-se să stea în picioare. Analiză persoana din fața sa și recunoscu simbolul Ordinului inscripționat pe gluga largă:
– Cine ești? rosti detectivul în timp ce se apropria de omul în negru. Spune! De ce mai există? Khagan a murit! Cine te-a chemat?
– Dacă vrei să supraviețuiești nu căuta după cel dispărut! se auzi mârâitul entității fumegânde. Îi apăsa țeava pistolului de tâmplă vrând să-i găurească capul cu ea: Oprește-te aici și totul se va termina!
– Vreau un ucigaș! Vreau pe acel cineva care i-a omorât pe ei! – Robert arătă schițele celor trei cadavre, apoi le aruncă la nimereală prin cameră – Alchimiștii erau trimiși ai Ordinului sau inamici? De ce toată cacialmaua asta? bărbatul gesticula rapid, simțindu-și inima cum avea să îi sară din piept din minut în minut, becul pâlpâia din ce în ce mai puternic și-o rafală rece brăzda camera, ridicând schițele de la sol.
– Navtom j`vo`n Aravan i`doftav ulam`navord notifov…
– Tu foithen, roth urlov, Aravan! Vrei un criminal? Dacă chiar vrei unul caută oglinda neagră și uită-te în ea! Hai, Maes, pleacă după oglindă… – entitatea dispăru la fel de subit pe cât apăruse, lăsându-l pe detectiv cu ochii pierduți undeva departe, la gândul, poate, că va trebui să caute ceva care îi va adânci sufletul și mai mult în ghearele întunericului, adâncindu-se tot mai mult nu va mai avea cale de scăpare…
În zilele care precedară evenimentului Robert Maes nu făcuse nici măcar un progres. Își mutase biroul de lucru în vechea casă părintească de pe colina de la marginea orașului. Seară de seară făcea tot mai multe presupuneri pe care le nota conștiincios în jurnalul intim. Își amplasase strategic biroul, în camera care-i oferea cea mai bună priveliște asupra micului orășel provincial înconjurat de păduri negre și cu o turlă veche care răzbea norii – clădire care de altfel fusese părăsită prin jurul anului 1738 și de care locuitorii se fereau într-un mod aproape inexplicabil. Pe când Maes, curios din fire, plecase la drum pentru a desluși teama vecinilor săi, avea în jur de vreo 18 sau 19 ani, însă la acel moment nu aflase detalii foarte impresionante, majoritatea poveștilor învârtindu-se în jurul blestemelor, bântuielilor or diverselor culte care ridicaseră clădirea cu turlă neagră și pe care, ce-i drept, ajunsese să o cunoască foarte bine în decursul a vreo șase ani pe când, el însuși, se alăturase Ordinului Negru. Cunoscuse atunci clădirea, dar nu cunoscuse niciodată motivul fricii oamenilor.