CAPITOLUL III

6

5 ani de la dispariția lui Millo Tuner, 10:30

Maes stătea seară de seară și contempla la turla neagră pe care o vedea înălțându-se până la cer și poate că și dincolo de acesta, renunțase să mai amplaseze toate piesele cazului, se retrăsese, cel puțin pentru un moment din lumea ciudată a crimelor. Alexandru nu-l contactase în ultimele lui de când plecase, poate prea puțin, încât nu își mai amintea mare lucru din tot ce vorbiseră. În vechea casă părintească avea liniște, cei câțiva servitori care bântuiau prin casă erau de o liniște deplină.

Seara de joi decurse impecabil, Maes se simțea mai relaxat, mai puțin vinovat de moartea lui Turner și de neputința de a descoperii criminalul celor trei persoane. În noaptea aia adormi împăcat cu gândul că toate se vor rezolva de la sine, că trebuia doar să lase timpul să treacă și să nu-și mai închipuie conspirații la orice pas. În jurul orei trei dimineața se trezi speriat dintr-un vis care-l tulbură în ultimul hal: se visase undeva în subteran, într-o galerie îngustă și întunecată în care colcăiau șerpi, șobolani și vrăbiuțe; toate animalele care păreau a fi moarte de mult se târau cu corpurile aproape descompuse pe solul negricios, croindu-și mii de galerii din care venea un vânt rece. În vis, Maes, mergea mai departe prin galeria lui, până când ajuns la o prăpastie adâncă încremeni, văzând un puhoi de animale ciudate exact ca embrionii din sticle. Prăpastia ascundea o vale luminată de un soare toxic, de un verde murdar, iar pe fundul văii se strângeau animalele mânate de o formă umanoidă la fel de grotescă. Încerca să se apropie de turma moartă, însă când să se uite mai bine, păstorul turmei( un om cu o față desfigurată, aproape descărnată, cu ochii sticloși din care se zbăteau viermi, cu dinții răzleți și cu piei atârnânde), îl privi pe Robert Maes în străfundul sufletului, parcă vrând să-i spună ceva cu buzele mutilate și cu maxilarul căzut, dar Maes nu înțelegea, vedea doar oasele feței, care abia se mai țineau în piei și cum se mișcau de sus în jos.

Se trezi speriat și nu mai putu să adoarmă decât spre dimineață. Pe când ceasul începuse să bată ora șase dimineața niște zgârieturi dârze îl treziră din nou – motanul său îl privea oripilat, implorându-l să-l elibereze din cameră. Pe holul lung care dădea spre grădină începură să se audă pași grei și apăsați care-și făceau ecou. Nu dădu importanță pașilor, crezând că probabil servitorii se treziseră dimineață și începuseră treburile. Auzi mai apoi trei ciocănituri în ușă, considerând că ar putea fi camerista strigă un„ Intră” înăbușit, însă nimeni nu intră. După puțin timp se mai auzi o bătaie în ușă, răspunse din nou„ Intră” de data asta mai tare, dar nici acum nu intră cineva. Apoi se mai auzi încă o bătaie în ușă și încă una(…) cioc, cioc, cioc(…) de fiecare dată răspunse „ Intră” din ce în ce mai tare, până când, exasperat, se ridică de la măsuța de lucru și deschise ușa. În pragul ușii stătea un necunoscut care zâmbea într-un mod ciudat( și ochii erau ciudați la acel bărbat, având parcă o licărire nefirească) în mâna stângă avea un cuțit de pâine cu lama subțire, respiră de câteva ori adânc, adunându-și întreg curajul și apoi cu o mișcare scurtă, rapidă, își străpunse gâtul, începând să rostească mai cu teamă, mai cu amuzament, un fel de incantație:

–Navtom j`vo`n Aravan, i`doftav!Eternus sumus! îl privi pe detectiv în ochi, zâmbind la fel de straniu, în timp ce își străpungea gâtul mai adânc, până când lama cuțitului intrase de tot în carne. Ochii necunoscutului se înnegreau tot mai mult, irisul nemaidistingându-se și prelingându-se din ei dâre fine de sânge; mai stătu țeapăn în picioare câteva secunde apoi se prăbuși, bufnitura căzăturii făcându-și ecou pe holul lung și îngust.

Robert Maes îl privea uimit pe necunoscutul care tocmai se omorâse, din senin, în casa sa. Ochii aceia înțepeniți, lipsiți de orice urmă de viață parcă încă râdeau de el, de acolo din balta lor de sânge. Îi trebuiseră doar zece secunde pentru a-și aduna curajul și altele zece pentru a-și străpunge carnea, încât te făcea să crezi că s-a pregătit de o astfel de acțiune toată viața sa, iar acum arăta într-un sfârșit tot ceea ce învățase: inspiri de trei ori, expiri de alte trei ori, apoi îndrepți cuțitul spre vena jugulară și o străpungi puternic cu el, vei mai avea timp pentru o ultimă vorbă, ai grijă ca ea să fie cea din urmă și cea mai importantă vorbă a ta, apoi vei cădea.

Detectivul sta înmărmurit în fața omului, privindu-l fix, nici nu observă când se adunaseră toți servitorii care probabil că-i auziseră țipătul. Cam pe atunci se nimeri să apară și Allan Blackwoord care venit în vizită la partenerul său nu fusese întâmpinat de niciun servitor la intrare și se hotărâse să-și croiască drum prin casă, încercând la nimereală toate camerele până avea să îl găsească, într-una dintre ele, pe detectivul Maes( sau poate nu era acasă și avea să-l aștepte în sufragerie). Mergând cu încredere pe holurile lungi și înguste ale casei în stil baroc, Allan ajunse să-l găsească pe Robert în spatele unei perdele de vreo șapte servitori care în continuu își făceau cruce, uitându-se la ceva. Pentru un moment nu își dădu seama de ce puteau fi toți acei oameni atât de speriați, apoi văzu, întinzându-se pe pardoseală o baltă de un roșu intens care încă se întindea. Bărbatul își croi loc printre servitori, ajungând la detectiv începu să-l zgâlțâie de umeri, vorbindu-i:

– Ce s-a întâmplat? detectivul nu răspundea, încerca să-și deschidă gura însă eşua lamentabil, se ținea cu o mână de tocul ușii, iar cu cealaltă își astupase gura: Zi ceva! Pentru Dumnezeu! cu buzele tremurânde Robert începu să vorbească șoptit:

– Nu s-a întâmplat nimic!

Musafirul se uită către oamenii adunați și se gândi că ar fi mai bine să-i risipească, spunându-le că ar fi mai bine să plece fiecare la treaba lui și că detectivul se afla într-o situație delicată din care el spera să-l facă să treacă cu bine. Robert își duse o mână la gură astupându-și un oftat prelung, servitorii își făceau cruci în timp ce se risipeau, fiecare în treaba sa. Nu se întâmplase niciodată ca în casa familiei Maes să aibă loc o astfel de faptă neortodoxă, fapt care-i neliniștea pe oameni. La scurt timp după ce domnul Blackwood îi rugase pe servitori să plece, o femeie bătrână( probabil bucătăreasa familiei de ani buni, concise Allan Blackwood) venise cu o candelă pe care o așezase lângă mort și un vas cu tămâie, zicând câteva vorbe de alinare a sufletului și sfârșind prin a face o cruce mare. Maes privi întreaga procesiune de jos, stând lângă bărbatul mort, iar când bătrâna plecă, brusc își aminti ceva:

– La dracu! se ridică ca ars și se îndreptă spre masa de lucru, aruncând teancurile de documente de pe blat: La dracu, Loren! Era unul de al lor! De fapt… – detectivul se opri din vorbit, musafirul său ar fi vrut să zică la rândul său ceva însă bărbatul îi făcu semn cu un deget să tacă. Căzu pe gânduri pentru câteva momente, timp în care Blackwood îl privea din hol, cu capul într-o parte și puțin neîncrezător. Pe când reîncepu să vorbească, bărbatul din hol uitase ce voia să zică inițial detectivul așa că fu și mai încurcat când îl auzi rostind:

– De fapt m-ai putea duce chiar tu la ei!

– Poftim?

– Ai fost unul dintre ei și încă ești! Deci știi la fel de multe ca ăsta! se apropie de Allan și îl țintui cu privirea, apoi continuă: – Ai lucrat pentru Ordin Negru! Dumnezeule, cum de nu mi-am amintit mai devreme fața ta?

– Ce tot vorbești?

–Du-mă la ei! Acum! Lucrurile o iau razna, de când a murit Turner, de când… Doamne, Dumnezeule! Nu-mi spune că ei au chemat… nu se poate! Nu aveau cum! Doar dacă… nu ar face asta! Toate articolele de acum ceva ani spuneau adevărul – teama punea stăpânire pe Maes, vocea îi tremura, palmele îi transpirau, iar ochii i se învârteau frenetic în orbite – Allan! Spune-mi: au folosit formula, nu?

– Calmează-te! Vorbește-mi pe rând! Cine ce a chemat?

– Ceva despre care omul nu ar trebui să știe niciodată! Blackwood, nenorocitule, de ce nu mi-ai spus? Credeam că aleargă după potcoave de cai morți, nu avea nici măcar o noimă: morminte deshumate, profanări, esențe, materii! Doamne Sfinte!

– Robert…

– Taci! Credeam că s-a terminat!

Robert se așeză din nou la masă, luă o foaie la nimereală și un stilou, începând să deseneze logoul care întruchipa trei capete de corb cu ciocul desfăcut care țineau o cruce mare, iar pe fundal trona un cerc fisurat. Înmână desenul bărbatului care părea surprins, realizând de fapt cel mai înfiorător lucru al celor spuse de Maes, anume că Ordinul Negru descătușase o forță incredibilă din tenebrele pământului, care acum umbla liberă și despre care bunul său prieten, dispărut în urmă cu 10 ani, avea toate cunoștințele.

– Nu te amesteca! Pur și simplu nu te amesteca! Dacă Millo știa ceva!

– De ce ai luat numele de Loren Vans, Allan? Ți-a fost mai ușor să intri printre ei? Ce voiai să afli?

Blackwood îl privea speriat pe bărbat pe măsură ce asimila toate frânturile pe care le auzise mai înainte. Pentru prima oară îl văzuse pe detectiv schimbat la față de parcă s-ar fi transpus o altă persoană în corpul său: buzele i se strânseseră, ochii îi luceau într-un mod nefiresc, iar vocea căpătase altă tonalitate, devenise răgușită și aspră de parcă ar fi vorbit din străfundurile grotelor un bolnav de guturai.

– Răspunde-mi, Blackwood! De ce taci? bărbatul se apropia amenințător de musafirul său, în timp ce metamorfoza sa se accentua, ochii căpătaseră o nuanță alburie, păreau cusuți și orbi și totuși privea adânc în măruntaiele bărbatului, privea în el, privea prin el, vrând să-i afle motivele și cele mai întunecate colțuri ale miții. Allan înțepenise de frică cu spatele lipit de ușă, nu era curajos din fire, niciodată nu fusese, iar acum Robert Maes îl înfiora și voia să scape, să fugă departe de acolo, însă nu mai putea, picioarele refuzându-i să i se miște,iar mâna i se încleștase pe mânerul ușii și nu mai avusese putere să-o deschidă. Chipul supt cu oasele ieșite în afară, cu ochii înfundați în orbite și albicioși ca ai unui bolnav de cataractă care orbise total, gura care se strâmbase și lățise puțin, mâinile de pe care încă se mai prelingeau șuroaie de sânge, sângele închegat, de pe haine, care începea să miroase din ce în ce mai tare, pielea care-i devenise ca de mort și vocea tenebroasă în care nu mai recunoștea nicio urmă de umanitate. Aspectul detectivului îl făceau să tremure într-un mod ciudat – tremura pe interior, neîndrăznind să mai respire. Simțise mâna stângă a bărbatului urcându-i pe față și coborând pe gât, apoi strângând cu putere, tocmai atunci Allan începu să respire din nou, speriat ca niciodată, respira puternic simțindu-și gura uscându-se, iar Maes strângea tot mai tare gâtlejul firav al bărbatului.