Labyrinthus Mundi, a doua parte, capitolul IV, subcaptiolul 2. P. 71-74

2

5 ani de la dispariția lui Millo Turner, ora 11:30

Robert Maes strângea cu putere gâtlejul bărbatului, înfigându-și unghiile adânc în carnea fragedă a acestuia, care sub presiune pârâia și plesnea, făcând sângele să țâșnească afară. Blackwood lovea frenetic cu picioarele fără șansă de izbândă, simțind din ce în mai mult sufocarea care se instala și ghearele lungi ale detectivului care îi gâdilau corzile vocale. Allan era îngrozit de gândul că va muri fără ca cineva să știe ce s-a petrecut cu adevărat cu el. Acum, era mai mult ca sigur că în fața sa nu se mai afla detectivul Maes, ci entitatea de care-i spusese, cândva în treacăt, Damian, căci prea mult i se schimbaseră fața, comportamentul, privirea aia inumană, vocea aia tenebroasă, vâjâită și pe alocuri sâsâită – care îi aducea aminte de o entitate demonică – chinuiala bărbatului de a încerca să articuleze cuvintele cât mai normal și creatura asemănătoare unui șarpe care se vedea târându-se pe sub piele, vrând parcă să iasă la suprafață.

Într-o liniște aproape deplină zgomotele din afara încăperii se învârteau în capul profesorului asemenea unui carusel, cuprinzându-l un amalgam de imagini, gânduri și trăiri, învârtindu-și disperat pupilele pentru a zări o portiță de scăpare. În adâncul sufletului voia ca din moment în moment ca Damian să dărâme ușa de lemn masiv și cu toată forța sa să-l salveze, căci doar el putea să-l scape, acum, din ghearele morții. Liniștea poate că nu dură atât de mult pe cât ar fi crezut Allan, însă frică făcea ca timpul să uite să mai treacă, iar când detectivul începu să vorbească, continuă să apese pe gâtul victimei sale și așa inconștientă. Vocea îi era sinistră, iar vorbele aproape incoerente:

–Auzi clopotele astea? M-am săturat de ele! fiecare cuvânt rostit era silabisit și sâsâit, pronunțat cu o greutate infernală, iar degetele încleștate în gurul gâtului victimei sale continuau să se strângă din ce în ce mai tare.

–Maes, oprește-te! ușa fu deschisă cu putere, lovindu-se de perete, iar pe ea pătrunse Alexandru, năpustindu-se asupra fratelui său și cu un curaj incredibil continua să rostească printre dinți: Hai`ta`vv! lovind podeaua de trei ori, făcând ca mai apoi întreaga atmosferă sinistră să de dilueze. Detectivul îl eliberă brusc pe Allan. Bărbatul îi privea panicat, când pe unul când pe celălalt, ținându-și mâna în jurul gâtului pentru a astupa găurile din care continua să țâșnească sângele, acum, putea să respire cu putere aerul rece al adierii de seară, căci ferestrele se izbiseră furtunos de pereții, lăsând să pătrundă înăuntru un vânt rece, neobișnuit pentru o seară de vară.

–Allan…

Maes se apropiase de musafirul său pentru a-l ajuta să se ridice, însă acesta îl lovi, rapid, peste mână și împleticindu-se se ridică, îngânând un„ nu!”, iar mai apoi fugi, panicat, pe holul îngust, iluminat slab de trei şfetnice cu lumânările aproape topite și nu se opri până când nu se simți în siguranță, undeva în afara casei – lângă un lac cu apa limpede în care se oglindea o lună rece – cu ochii ațintiți spre pădurea pe care avea să o traverseze. Allan încă respira sacadat, uitându-se speriat peste umăr de fiecare dată când auzea vreun foșnet sau trosnet; încerca să se deșumenească ba masându-și tâmpele, ba maxilarul, se simțea amorțit, cuprins într-un vis cu corpul paralizat. Când își aruncă privirea, în treacăt, peste luciul apei observă o siluetă în mișcare, speriindu-se înșfăcă o creangă ruptă pe care o găsi la nimereală și o îndreptă în direcția de unde credea el că avea să se arate persoana care-l urmărise. Într-adevăr avusese dreptate, cineva – nu știa cine – îl urmărise până aici, în mijlocul pădurii, iar acum se apropia, încet, de el. Allan Blackwood ridică creanga deasupra capului cu mâini tremurânde, cu inima pe care o simțea bătându-i în gât, cu ochii înlăcrimați reuși totuși să-și mai adune și ultima fărâmă de curaj pe care o mai avea ascunsă în suflet și pășii cu grijă, dând peste unul dintre servitori ascuns după trunchiul unui copac:

–Domnule, domnule!

Allan Blackwood respiră ușurat, văzând că era un simplu servitor al casei, după el, bărbatul nu părea să fie trecut de vreo treizeci și cinci de ani, era mărunțel și slăbuț, cu părul tuns scurt și ochii lucioși, îl privea Allan de jos, calm și relaxat.

–De ce ești aici? îl chestionă Allan, însă bărbatul se prefăcu sfios și tresări ușor. Vrei ajutor? Ce s-a întâmplat? bărbatul îi răspunse un„ da” înăbușit, iar Blackwood se aplecă pentru a-l ajuta să se ridice, moment în care omul îl trase în jos, făcându-l să cadă. În zadar încerca Allan să se ridice, omul care-l urmărise îl ținea strâns la sol, împiedicându-l să facă vreo mișcare, prin minte îi trecu un singur gând lui Allan:„ voi muri!”., dar cu toată panica pe care o avea, căci avea toate motivele să fie înspăimântat, încercă să se menţină puternic, să pară neatins de toate lucrurile care i se întâmplaseră:

–Ce vrei?

–Să te întorci la conac! Luna se aproape unde trebuie, iar Aravan se apropie!

–Aravan? Blackwood se opri din a se mai zbate, privindu-l speriat pe servitorul care începea să capete un al aspect: Cine e Aravan?

–Conașul va fi tare năcăjit dacă nu te întorci, domnule! Conașul trebuie să se întoarcă!

Pădurea începuse să fremete, foșnetul frunzelor auzindu-se asurzitor într-o noapte liniștită de august. Allan simțea pământul mișcându-se și lăsându-se, apoi se văzu târât și adâncit într-o groapă de mort. Din groapa lui stătea nemișcat, incapabil să găsească un răspuns logic al faptelor, incapabil – pentru un moment chiar să-și mai miște corpul – vedea cum norii se adună grăbiți pe cer, întunecând totul în urma lor – nicio ființă și niciun obiect nu mai avea umbră. Frunzele căzute se ridicau la cer printr-un vârtej ameninţător, stolurile de păsări cuibărite pe ramurile copacilor izbucniseră spre înaltul cerului, acoperindu-l pe de-a-ntregul, de undeva departe în surdină se auzeau haite de lupi( sau poate erau câini, iar Allan în groaza sa i-a confundat cu lupii) urlând a groază, completând tabloul naturii care se dezlănțuita haotic din nimic. Tare mult ar fi vrut Allan să afle motivul iadului care tocmai se pornise în jurul său, însă această întrebare primordială care-i juca pe limbă trebuia să aștepte, căci atacatorul său începuse o metamorfoză hidoasă.

Allan Blackwood reușise cu greu să se ridice din groapa în care fusese târât și privea îngrozit corpul servitorului în plină transformare: pielea începuse să-i curgă fâşii de pe corp, lăsând la iveală mușchi și tendoane însângerate care treptat plesneau, din tăieturi curgea șiroind un lichid negricios, degetele de la mâini – și așa jupuite – începuseră să se lipească, și așa contorsionate, devenind ascuțite și alungite – în loc de mâini, acum, avea lame ascuțite, și cu ele își sfâșia hainele până când se dezgoli complet, lăsând la iveală un corp descompus, ale cărui organe se vedeau pulsând spasmatic, nemaifiind protejate de piele sau mușchi, scheletul se fisura pocnind, remodelându-se. Allan, speriat, încerca să respire cât mai puțin, vrând să se îndepărteze de creatura din fața sa, însă ochii i se întâlniră cu cei ai monstruozității. Privindu-l atent, bărbatul se pierdu în sângeriul ochilor celui din fața sa – timpul se oprise în loc doar pentru profesorul Blackwood, frunzele continuau să se ridice la cer, vântul șuiera puternic, crengile trosneau, iar creatura cu ochii roșii se îndrepta rapid, gata de atac, profesorul continua să stea nemișcat.

Apropiindu-se, creatura îi sufla în față aerul cald, putregăit, bărbatului care încă era purtat de transă, undeva într-un univers cu pajiști întinse și cu un soare de octombrie cald. Ca prin vis auzea creatura șoptindu-i la ureche: Tav`as, nevolov i`tuvo`m! Hai`ta`vv luma`nast, tu`… și auzindu-l știa cuvintele, dar nu știa și însemnătatea lor. Allan își reveni în simțiri tocmai când începu să simtă durerea, uitându-se stupefiat la creatura care îi străpungea pielea cu lama osoasă care cândva îi fusese mâna stângă. Buimac, bărbatul, căuta cu privirea o cale de scăpare, temându-se și mai tare la vederea unui fum negricios prelingându-se de-a lungul copacilor. Cu buzele crăpate, tremurânde și vineții, Allan Blackwood reușii să șoptească numele celui care umblă prin fum; simți mai apoi lama presându-i sternul și ca prin vis începu să audă clopote răsunând prin întreaga pădure și vocea tenebroasă a lui Damian care-l striga în repetate rânduri.