CAPITOLUL IV


3

15 ani de la dispariția lui Millo Turner, ora 17:00, cartierul Wincrow, blocul I7

Cei de la secția de poliție îl ghidaseră pe Robert Maes către un anumit cartier Wincrow de la marginea orașului, spre un bloc I7, la un apartament de la mansardă pe care, după cum zicea doamna de la centrală, nu avea cum să nu-l găsească căci ieșea prea mult în evidență. Astfel, astăzi 24 martie, detectivul se îndrepta bezmetic, cu ochii ațintiți în micul ecran al telefonului, pe care rula o hartă, printr-un cartier părăsit și mai cu seamă căutând un bloc despre care oamenii din cartierele vecine aveau numai lucruri de ocară la adresa lui – aflase acest lucru pe pielea lui, încercând să întrebe în repetate rânduri diverși oameni despre cartierul Wincrow pentru a-i fi mai ușor să se orienteze, însă oamenii de fiecare dată păreau rezervați, atenționându-l insistent să se întoarcă din drum, fiind convinși că ceva rău are să se petreacă acolo: în Wincrow la ultimul etaj al blocului I7. Bărbatul nu avea să cedeze zvonurilor și continua să meargă cu inima tresărindu-i de emoție, sperând să-l găsească acasă pe fostul său partener, nimeni altul decât profesorul Blackwood.

Ajuns în fața unui bloc părăginit, cu tencuiala decojită, ferestre sparte și cu un puternic iz de gunoi și putreziciune, detectivul se îmbărbătă și continuă să-și mențină optimismul căci Blackwood avea să fie acasă, să-l primească și cel mai important lucru: să-i răspundă la întrebarea:„ Ce știi despre Millo Turner?”. Își repetase îndelung discursul pe care avea să i-l spună când bărbatul avea să-i deschidă larg ușa și să-l poftească, surprins, înăuntru; chiar și acum când urca, răsuflând greoi, fiecare etaj, Maes își spunea în gând:„ Bună, Allan! Știu că nu ne-am văzut de mult, însă… Nu, nu e bine! Poate trebuie să fiu mai sincer! Bună, Allan! Știu că a trecut mult timp de la ultima… Nu, nici așa nu sună prea bine!”. Încerca să-și reformuleze discursul pentru a fi unul bun, însă cu cât se apropia mai mult de ultimul etaj cu atât simțea că ceea ce avea să spună lui Allan nu se mai potrivea, ba i se părea banal, ba fals, ba chiar începuse să i se formeze un mic nod în gât, făcându-l să nu mai poată articula cuvintele. Astfel pe când ajunse, într-un final, la ultima ușă de pe palierul unsprezece, uitase tot ce-și spusese până acolo, abandonându-și ideea unui discurs de întâmpinare.

Robert Maes începu să bată energic în ușa cu vopsea galbenă, decojită și ușor înclinată pe care scria cu litere, de tipar, aurii: A. Blackwood.

Cu fiecare ciocănit ritmic în lemnul putregăit al ușii galbene cu vopseaua ciobită, bărbatul simțea speranța părăsindu-l. Dacă la început fusese zâmbitor, temător și optimist, acum, după fiecare cioc, cioc, cioc(…) dispărea complet orice ar fi simțit anterior, făcând loc unei îndoieli colosale. Robert Maes își scose telefonul din buzunarul paltonului bleumarin, apelând femeia care-l ghidase către cartierul Wincrow, blocul I7:

– Bună ziua, ați apelat la…

– Pe dracu am apelat! nervos, închise apelul și vârî telefonul înapoi în buzunar; mai apoi începu din nou să bată în ușă, realizând târziu că nu avea să-i mai răspundă nimeni, niciodată, la ușa galbenă de la ultimul etaj.

Îmbrânci ușa de câteva ori și fără mare efort pătrunse în locuința fostului său partener. Apartamentul, vizibil deteriorat, păstra o urmă din trăirile locatarului său: iubirea, teama, ura și deznădejdea încă mai plenau în aerul stătut. Aranjat cu bun-gust, micuț și cochet, apartamentul de la ultimul etaj, singurul cu ușa galbenă, încă era în stare să primească oaspeți în vizită. Detectivul așeză ușa la loc în urma sa, temându-se parcă de faptul că ar putea fi deranjat de vreun vecin curios sau că Allan Blackwood l-ar putea prinde în flagrant, în timp ce-i scotocește printre lucruri – dar cu toții știm că Allan nu avea să mai intre niciodată pe ușa aceea cu balamalele rupte și că niciun vecin nu mai trăise în ultimii zece ani în blocul I7, căci toți dispăruseră…

Robert analiză încăperea decorată simplist, ce probabil ar fi trebuit să fie o sufragerie și o cameră de lucru în care se găseau: un birou mare de lemn masiv frumos sculptat, înconjurat de maldăre de cărți și cu blatul acoperit de foi și dosare aruncate la întâmplare, făcându-l pe bărbat să se întrebe dacă nu cumva mai trecuse cineva pe aici cu mult timp înaintea sa sau poate că – din te miri ce motiv – Allan ar fi plecat într-o mare grabă. „ De ce ar fi plecat atât de repede?” gândi bărbatul. Spătarul impunător al scaunului de birou era acoperit de paltonul maroniu al lui Allan Blackwood, amintindu-i lui Robert Maes că era paltonul pe care-l purtase pe toată perioada colaborării lor, iar dintr-un impuls necontrolat apucă haina în mâini și inspiră adânc parfumul de coriandru al profesorului – care încă se resimțea după atâția ani, sub stratul gros de praf albicios. Pe peretele estic al camerei trona o impresionantă bibliotecă – și la fel de prăfuită, care ascundea Necronomiconul, Cartea morților, Valantiahia și multe tratate antropologice, istorice, folclorice și mitologice, pe lângă registre impunătoare cu cotoare de carton ros.

– La ce lucrai, Allan?

Maes căuta cu interes printre cărți titluri și adnotări ale profesorului, însă noi vă spunem că în cameră Allan mai avea o canapea extensibilă de un crem închis cu ciucuri aurii la poale și pe fiecare mâner, având lângă dânsa o veioză cu picior înalt și cu abajur din material galben-maroniu franjurat, semănând cu o pâlnie întoarsă; două fotolii lângă o măsuță de cafea cu blat din sticlă și cu piciorul din lemn de cireș în care era sculptată o formidabilă viță de vie, drept în drept cu măsuța de cafea, lângă perete – aproape pe mijlocul acesteia – se mai putea vedea o veioză identică cu cea de lângă canapea, iar în spatele biroului masiv se aflau două ferestre lăbărțate acoperite de o draperie de catifea de o culoare roșu-închis. Spre vest se arăta o arcadă, făcând trecerea către dormitorul simplist care avea un pat acoperit de o cuvertură veche, bătută la război cu note florale, două comode cu sertare, aflându-se pe fiecare câte o veioză mică, drept în drept cu patul era un dulap impunător. Spre est se afla poziționată frumos o fereastră mare cu perdele bej, iar între dulap și fereastră, acoperită de un cearceaf, cândva alb, se găsea o oglindă mare și rotundă cu cadru de fier forjat. Bucătăria la fel de simplistă, iar baia avea gresie veche asemănătoare celei din oficiile poștale, ambele albe și dezolante – nu insistăm asupra lor, căci ne interesează în mod special celelalte două încăperi pe care le-am descris cu o aproape exactitate. Trebuie să mai amintim că priveliștea era identică cu cea pe care o vedem acum, anume: un oraș în ruină, imediat după o apocalipsă – căci mereu vom vedea apocalipsa de la ultimul etaj al blocului I7, într-o zi de duminică.

Căutând cu îndârjire un indiciu care să-i spună de ce ar fi plecat profesorul sau unde ar fi avut să-l găsească, Robert dădu peste o carte învelită în piele de căprioară, legată cu şnururi roșii și albe de lână veche. Neavând inscripționat pe ea nici măcar un titlu, bărbatul, intrigat fiind, se grăbi să desfacă nodurile, stângaci, făcute. Pe când dădu la o parte pielea de căprioară, realiză că era o agendă nedatată, iar cuprins de o neliniște nefirească începu să simtă nodul din gât care îi reapăru imediat și inima care pornise să-i bată haotic în timp ce răsfoia frenetic cartea. În nebunia cu care dădea fiecare pagină îngălbenită de timp, privirea îi căzu pe un pasaj care ulterior îl făcu curios și începu să citească întregul manuscris cu inima cât un purice.

Robert Maes nu are putere să mai exprime ceea ce simte acum când, iată, citește un fapt pe cât se poate de real descoperit de colegul său; aflați și voi că citatul suna așa: „Am înlemnit în groapa mortuară, când cu mâna tremurândă strângeam coada sapei și citeam literele înclinate, frumos caligrafiate, de pe sicriu: Robert Maes” de aceea Maes se trânti pe canapea, aprinzându-și lanterna și începu să citească de la început jurnalul intim al lui Allan Blackwood, jurnal din care, bineînțeles, că vom relata și noi în cele ce urmează.