Capitolul IV — subcapitolul 5 (1)

O.N.

După ce am scotocit prin lucrurile lui M.T. am găsit un întreg dosar care viza O.N. – neștiind cine era această instituție m-am decis să o investighez, încercând să mă infiltrez printre ei. Cunoșteam un vechi prieten de la Universitate care cochetase o vreme cu aceștia și cu ajutorul său am obținut un bilet de intrare, la una dintre marile lor întruniri, pe numele Loren Vans. Acelaşi nume l-am păstrat pentru mai bine de patru ani, neputând risca să mi se afle adevărata intenție a prezenței mele printre exorcişti, militari, oameni de afaceri și oameni cu funcții politice înalte, toți strânși laolaltă sub egida Institutului, iar atunci când cineva făcea o conexiune cât de mică cu personajul meu și cu Allan Blackwood recurgeam la cea mai banală scuză din domeniul cercetării: coincidența. Era pur și simplu o coincidență de aspect între Loren Vans și Allan Blackwood, nimic mai mult căci Loren era detectiv, venea dintr-un oraș de țară sărăcăcios și era aparent neidentificabil, în timp ce Allan era profesorul doctor universitar laureat al numeroaselor premii de știință, om public care se retrăsese din lumina reflectoarelor și medita, în liniște, la vila sa de la țară.


Astfel în luna martie a anului precedent dispariției lui M.T. mă aflam în sala mare a Institutului O.N. înconjurat de oameni sobrii, îmbrăcați în negru, toți purtând un fel de insignă a instituției. Biletul de intrare l-am putut procura ușor, cercetarea în schimb s-a dovedit un adevărat labirint căci oamenii aceștia sunt atât de bine ascunși încât nu îi poți decripta – le poți obține locația, dar niciodată adevărata înfățișare și cu atât mai puțin intențiile. Sala cea mare era goală, podeaua și pereții erau făcuți din piatră dură, netencuită, pe partea estică se aflau ferestre impunătoare cu vitralii reprezentând lupte, coruri de satiri și pani, secte, vrăjitori, druizi și exorciști, toți adunați în jurul focurilor, corbi și demoni de fum; deasupra, fixat de tavan, trona un candelabru din oase înspăimântător, scaunele lipseau, iar mesele se aflau lipite de unul dintre pereți. Intrarea în sala cea mare se făcea printr-o ușă masivă de lemn care scârțâia, parcă văitându-se de propria-i greutate, la intrare te întâmpina un covor lung de catifea roșie care ducea spre altar. Tavanul era susținut de șase coloane dorice, toate având gravate la bază, circular, într-un alfabet druid: translatat, literă cu literă, din variantul latin; iar din mijlocul coloanelor se arătau capete de monștrii cu coarne imense, colți ascuțiți, ochi injectați și cu coame lungi de lei, ieșite în relief asemenea statuilor de marmură dintr-un muzeu de artă.

În camera cea mare în care aveau loc ceremoniile, oamenii cu robe lungi și largi, cu coifuri grotești și cu pocale de argint în mâini începeau să recite la unison un fel de incantație – până atunci nu crezusem în latura odioasă a omenirii, dar atunci m-am asigurat pentru eternitate că ceea ce cunoaștem noi despre lume este doar vârful aisbergului, în adâncimi se ascunde adevărata ei față!

– Slave! Să ne punem măștile, fraților! Printre noi, în seara asta, se află niște tineri promițători care ne vor elibera de lanţurile negurii!

Am înțeles că se referea la mine, singurul fără mască, într-o mulțime de măști. Sub privirile mele pierdute, sfioase și temătoare, niște servitori au adus pe un platou de argint o mască de corb, cu cioc lung și ascuțit, neagră și lucioasă, pe care mi-am pus-o stângaci pe față, apoi zumzetele din jurul meu s-au oprit, iar glasul Marelui Preot s-a făcut auzit:

– Vreau să vă prezint, în noaptea asta, fraților, pe cei care ne vor izbăvi! Și pe cel care ne v-a ajuta să distrugem orânduirea!

În liniștea mortuară luminile s-au stins și servitorii au aprins câte o făclie în fiecare colț al camerei pentru ca în scurt timp sub incantații pe care nici astăzi nu le pot înțelege, acompaniate de tobe ritmice au adus legat în lanțuri un bărbat. Nu se zbătea, nu implora eliberarea, ci mergea liniștit cu lanțurile zornăindu-i, cu capul plecat și cu pași legănați – aveam să aflu mult mai târziu că omul a cărui privire m-a înduioșat și m-a făcut să uit de adevărata mea menire la O.N. era entitatea de dincolo de neguri pe care ei o capturaseră. După ce l-au plimbat prin toată încăperea, punându-i făcliile aproape de corp, încât spectatorii să vadă un chip nefiresc cu ochii negrii ca abisurile, lucitor, frumos sculptat și cu un pigment nespus de alb din care vapori de abur negru ieșeau aproape nepercepuți. L-au pironit de altar, punându-i de jur împrejur torțele care mai că-i ardeau hainele, împiedicându-l să se ridice. Îl îmbrăcaseră asemenea lor, dar nu le semăna, îi puseseră grade de general pe epoleți și totuși îl țintuiseră în lanțuri groase. Și acum mă întreb de ce ai ridica în rang pe cineva pe care-l consideri inamic? Falsă încredere, am răspunde și probabil este adevărat! Sub ochii ageri ai unui stol de corbi, dornici de cruzime – căci le vedeam strălucirea stranie pornită dintr-o dorință animalică de a distruge, jucându-le pe iris, realizasem stupefiat că se adunaseră pentru a oficializa un sacrificiu în noaptea solstițiului. Un preot scoase de sub altar o coroană de spini pe care i-o așeză pe creștet bărbatului, apăsând-o până când spinii străpunseră, deopotrivă, necunoscutului pielea craniului și mâinile preotului, transformându-l într-un Isus aducător de noapte al cărui chip divin se scălda într-un sânge negru. Pe când se ridicase de lângă bărbat, într-un vizibil semn de batjocură, preotul își ștersese palmele sângerânde de chipul înlănțuitului.

Tot ce am putut înțelege din incantațiile lor a fost numele entității care ne-a distrus liniștea: Aravan, a cărui înfățișare grotescă începea să-mi penduleze prin fața ochilor asemenea unei fotografii îndepărtate pe care o știi și o vezi atât de bine, fără să fie nevoită să fie clară întru totul. Pierdut printre gânduri nu am realizat când, în neștire, am păști în mijlocul altarului lângă bărbatul legat de stâlpul morții.

– Se va boteza cu noi, fratele nostru!

Marele preot continua să rostească cuvinte de neînțeles, apăsat, sâsâit și grav: Aravan is varam iul`von is`tevitah, is`tevitah, is`tevitah! iar în jurul nostru începeau să apară cu pași lenți, parcă dansând un dans mortuar, tineri ridicându-și mâinile către cer, bătând cu picioarele goale dușumeaua de piatră și unduindu-și corpurile dezgolite în lumina caldă a focurilor, zgâriindu-se cu unghiile, aplecându-se, ridicându-se, amețitor și hipnotic, lovind cu mâinile aerul, lovind cu picioarele pământul din care se ridica un praf albicios cu miros de cardamon și umezeală, lăsându-și rănile să sângereze se prindeau într-o mistică horă, apoi scuturau din nou din mâini și din picioare, săreau, se aplecau, se ridicau, purtați fiind de o nebunie dionisiacă.

Priveam speriat, de sub masca mea, stolul de corbi care îmi scria sentința. Amețeam cu cât hora își intensifica mișcările, devenind insuportabil de urmărit: corpuri mânjite de un sânge șiroind, chemându-l pe Aravan sub lună, luna care invada printr-un orificiu circular din tavan încăperea cu lumina ei rece, trecând în imortalitate întreaga procesiune. De pe margine corul de preoți înălța cântece de preamărire demonului pe care-l slujeau, Marele Preot ținea în mâini un pocal gravat cu frunze de laur și cu spini ieșiți în relief pe care-l plimba pe la fiecare invitat și aduna în el sângele lor, mânjindu-i apoi, în mijlocul frunții, cu sângele lui care i se prelingea de pe degetul mare, iar din spatele meu necunoscutul îngâna un fel de poezie greu de înțeles, dar pe care mi-o voi amintit mereu căci atunci când am început s-o aud, gălăgia din jurul meu se estompase, dansul, focul și oamenii aproape dispăruseră, rămânând doar vocea sobră, tenebroasă, radiantă a bărbatului – purtat ca într-o transă, îl vedeam și îl auzeam doar pe el, Isus cel de fum, însângerat și afundat în neguri : Stau legat de stâlpul morții/ Pironit cu spinii vieții…

După ce nu am mai auzit vocea bărbatului, m-am întors la nebunia dezlănțuită în jurul altarului, privind printr-un nor de praf și fum un altar deasupra noastră pe care era adusă, în aplauze și bufnituri de tobe, o tânără frumoasă, micuță de statură, cu ochii mari, galeși și albaștrii, îmbrăcată într-o rochie albă peste al cărui decolteu generos se așterneau bucle blonde, cu talie subțirică, mâini delicate brutal legate cu sfori groase, împinsă de la spate să pășească desculță pe un pietriş grunţuros. Mă temeam pentru viața ei. Cu ochii scăldați în lacrimi continua să meargă și să tacă până când ajunse la altar și ca un miel se întinse pe el. Fusese urmată în de aproape de Marele preot care îi șoptea continuu în ceafă un fum albicios cât timp acoliții o țintuiau de altarul de piatră, fata se zbătea spasmodic rănindu-și încheieturile, stolul de corbi aștepta cu ochii scânteind marele eveniment.

La horă se alăturaseră femei cu fețele pictate, părul despletit, dansând la fel de haotic, cu piepturile, de fecioare crescute din plin, săltându-le la fiecare zguduitură a corpului lor, se lăsau la pământ, își treceau mâinile prin praful de curcuma și apoi își mânjeau cu ele fețele și corpurile sub unduiri lascive, șerpuite, cântând. Ne priveau intens, mișcându-și mâinile spre noi pentru a ne atinge, dar de fiecare dată mimau atingerea – dansul lor mima tot: se prefăceau că își ridicau de poalele rochiilor invizibile, că trăgeau cu arcurile, că se lăsau în bătaia vântului, mișcându-și circular șoldurile corpolente.

Priveam tăcut și speriat întreaga procesiune, parcă ghicindu-mi gestul de a sări în ajutor fetei – când am văzut preotul cu un pumnal deasupra ei – Damian( căci el era cel înlănțuit) mi-a pus piedică, făcându-mă să mă dezechilibrez și să cad pe spate, stând în picioarele fecioarele care dansau cu foc, învăluit în praf de curcuma aveam ochii ațintiți asupra pumnalului care strălucea în lumina lunii. Tinerii reapăruseră într-o horă exterioară celei de femei, având lungi panglici de mătase roșie în mâini cu care înfășurau mijlocul dansatoarelor – totul sub forma unui dans al seducției, nebun și înfiorător. De sus se auzi un țipăt scurt, iar fata muri, sau cel puțin îmi place să cred acest lucru, căci după înjunghierea sa, Marele Preot crestase mai mult pieptul sărmanei și începuse să bea cu nesaț direct din venele rănite, sângele copilei, apoi ca o haită de câini invitații se repeziră asupra altarului superior și începură să sfârtece carnea și oasele sărmanului trup fără apărare, mânjindu-se toți cu sângele ei.

– Nu! Nu! îngânam la nesfârșit un„ nu” înăbușit, stând întins pe spate incapabil de a mă mai ridica, simțeam fiecare picătură de sânge care se prelingea pe pielea mea, fiecare sunet de carne sfârtecată, de os rupt, de mestecare și de săltare ritmică a pașilor nebunilor dansatori. De lângă mine, cel paralizat de frică, Damian privea în sus parcă nemișcat, continuând să-i analizeze cu interes, ferindu-și capul de câte ori cădea câte o halcă de carne scăpată din mâinile canibalilor. Sub noi altarul se colorase, gravurile sale prinzând viață, unindu-se și formând un labirint însângerat. Luna parcă plângea deasupra noastră, măreață, rece și eternă, căci înveninase omenirea cu răceala ei, focul se sfia și el căci părea a vrea să fugă din mica cameră a iadului unde soarta, poate, voise să ne adune pe toți la un loc, vântul ne biciuia usturător chipurile udate de sânge – era singurul care realiza grozăvia și ne pedepsea, iar eu, omul eram incapabil să mă mai salvez. În jurul nostru omenirea dezlănțuită se lăsase pradă nebuniei violenței. Totul, acum, îmi pare un vis de mult uitat. Sub noi plăcile altarului începeau să se disloce, pătrunzând prin ele un aer rece, îmbietor. Încă întins pe spate cu o mână ridicată către cer, cu ochii ațintiți spre oamenii monstruoși, simțeam corpul cum mi se prelinge printre crăpături, până când plăcile se desfăcură de tot, lăsând loc unui puț întunecat să iasă la lumină.

Cădeam în neștire, printre rădăcinile ieșite din tencuială, privind luna cea de marmură și rămășițele copilei pe care prinsesem într-o mână, nevrând să le las să se izbească. Continuam să cad prin întuneric. Lacrimile începuseră să-mi părăsească ochii, pe cât mă adânceam în negură, luna era tot mai mică, sângele fetei se prelingea pe brațul meu – cald și vâscos, căzând și lovindu-se de solul dur, auzindu-se într-un ecou puternic: poc…poc…poc… – pe ziduri parcă vedeam umbre hidoase, cu mâini alungite care se chinuiau să ne prindă, din străfunduri auzeam văicăreli și urlete, cunoscând curând proveniența lor, căci vântul șuiera prin mormanele de oseminte și parcă trimitea tânguiri de dincolo de moarte. Lanțurile groase ale lui Damian se loveau agonizant de pereții înguști ai puțului, completând oroarea din sufletul meu, iar ochii lui scânteiau în mod nefiresc, fiind doi cărbuni încinși, două stele căzătoare pe cerul presărat cu sânge, grotesc cu leșuri.

Nu știu cât de adânc a fost puțul, dar știu că am plutit multă vreme, crezând că am să plutesc la nesfârșit printre umbre și urlete, îmi lăsasem corpul să plutească pe curentul de aer rece al nopții. M-am lovit puternic de fundul puțului acoperit de schelete, dând drumul rămășiței copilei. Acolo, în marea de morți, am mai stat o vreme cu ochii înlăcrimați fixați pe luna care îmi părea un bob de nisip, apoi i-am închis, simțind mâinile scheletice care îmi cutreierau corpul… poate am adormit, nu îmi amintesc, însă când m-am trezit Damian mă privea, nostalgic, trist, uitându-se prin mine. M-am ridicat în șezut, mi-am șters fața cu palmele încă umede de sânge și am încercat să mă ridic. M-am împiedicat în maldărele de oase, auzind un văicărit. Realizând carcera în care mă regăseam, mi-am cuprins capul în mâini, vrând să acopăr strigătele de durere ale celor dinaintea mea.

– Sunt doar în mintea ta! am auzit glasul lui Damian, dar am continuat să-mi strâng capul în mâini, afundându-mă în pătura de oase. Ascultă-mi vocea, omule! Trebuie să respiri!