SHEIRSUNKLERDEN

― Tic-tac, tic-tac, tic-tac, ești acolo Isaac? Patul puștii fu tras, apoi două gloanțe își croiră drum spre Dumnezeu știe ce – le auzeam tare, clar și nu știam dacă e el sau profesorul.

― Închide! Konrad, nu sta! Închide! La capătul firului izbucni un hohot de râs bolnav. Nu, nu, nu! Prietenul meu se repezi să mă apuce zdravăn de gulerul paltonului, zdruncinându-mă – aveam senzația că mi se transformă creierul într-o pastă bună de întins pe pâine. Konrad mârâia printre dinți cuvintele, încleștându-și pumnii pe materialul de fetru.

― Ce a fost asta?  

― Să ne prefacem că nu s-a întâmplat! Ne așteaptă oamenii! Te rog, Konrad!

― Isaac!

― Nu, Konrad, așa ceva nu există! Să mergem! I-am înlăturat mâinile, ținându-mi palmele pe încheieturile sale. Amândoi rămăsesem buimăciți, uluiți, cuprinși de cețuri groase, chiar și atunci când ne luasem geamantanele și pornisem spre primăria orașului. Era o liniște subită pentru mijlocul zilei pe când ar fi trebuit să se audă hărmălaia oamenilor care de prin case ne priveau suspicioși din spatele draperiilor grele.

Întregul oraș se blocase undeva în jurul anilor postbelici, ținutele indivizilor, modul de a vorbi, aranjamentele și chiar și afișele publicitare purtau aceeași amprentă – mă simțeam captiv într-un film mut, plin de idile, mistere și moarte. Apelul pe care-l primise Konrad mă năucise, putea să fie oricine ascuns în spatele unui modulator de voce, începând cu soțul duduiei-de-pe-autostradă și culminând cu el, venind pe urmele mele. La drept vorbind, martor îl am pe Dumnezeu că aș fi preferat să mă răfuiesc cu afurisitul de soț sau traficant – nu am exclus niciodată ipoteza asta a unui…, căci prea stranie fusese femeia, deși o admir că nu mi-a furat portofelul.  

Am desfăcut un pachet de biscuiți, uitat prin geanta de lucru, erau tari ca naiba și mai mult ca sigur că urma să-mi pierd cel puțin o plombă în ei, dar la naiba cu stomacul care chiorăia de zor. Pășind grațios pe ultima treaptă, Konrad mă lovește în umăr, batjocoritor. Pe față avea același rânjet suspect, complice și sumbru, cu capul aplecat ușor într-o parte, miji ochii:

― Pe cine ai supărat?

― Care e problema ta? Pentru a doua oră pe ziua de azi mă trântisem pe o scară de beton, nici nu-mi păsa de durere. Atât de greu ne e să spunem adevărul, încât ne încurcăm în minciuni. Respir adânc, îl adun pe Lucretius de pe jos (îmi cer iertare, nu-i vina ta, e doar a mea) și cu brațele sprijinite pe coapse trec mâinile prin claia de păr (seamănă cu un cuib de pasăre), desumflu obrajii zgomotos, ațintindu-l cu o privire, nu tocmai simpatică, pe actorul ăsta habarnist.

― Ce ți se întâmplă? De când cu Narra…

― Nu are legătură cu ea! m-am grăbit să i-o retez, știam încotro vrea să ducă discuția și nu mă încânta de fel. În gândirea lui Konrad mereu cel părăsit suferă ca un ultim hoit, undeva pe sub o tonă de pături apărătoare de fantome și sentimente rele, dar la dracu, Konrad, la dracu! Află cu nu sufăr, absolut deloc, sunt senin, viguros și gata să fiu omorât! Mă urăsc atât de tare că nu-i pot spune una ca asta la fel cum îmi detest lașitatea cu care mă rog seară de seară să visez aceeași persoană. Mă simt vinovat pentru că vreau pe cineva, că e omniprezent în viața mea, deși prioritar ar trebui să fie el. E ciudat, nu-i așa? E genul de trăire pasională, puternică care arde mocnind și despre care nu poți vorbi cu oricine pentru că, da, te-ar așeza la un azil de nebuni (desigur, sunt conștient). De ce nebunilor nu li se permite să iubească? Promit, aproape aș jura, că nu l-aș răni! Și, da, știu că nu va fi real niciodată, dar îmi ajunge să fie acolo – cât se poate – ca prezență și atât, nimic mai mult, nimic mai puțin. Visele erotice le lăsăm pentru romane, căci în realitate sunt un nevrotic, cinic introvertit, apatic, alcoolic notoriu și pledez vinovat pentru moartea lui… Gândesc prea mult, trebuie să încetez!