Probabilități

Nu mai știu de câte ori te-am strigat, doar ca mai apoi să îmi amintesc că de fapt tu ai ales să pleci, iar eu am rămas. La fel și toate cele nespuse. Nepuse, față în față. Gesturi reinterpretate. Tăceri nedeslușite. Semne de întrebare prea adânci pentru înălțimile pe care le poți tu străbate, înotând.

Nu mai știu câte pagini am scris despre tine, despre noi… Nu mai știu câte pagini am rupt din povestea noastră. Nu mai știu câte guri am sărutat și câte inimi am călcat în picioare, sperând ca la fiecare miez de noapte să reușesc dracului să te uit.

Nu mă lași niciodată să te uit definitiv. Și te urăsc pentru fiecare moment în care am învățat cum să respir fără tine, cum să trăiesc fără tine, cum să fiu alta fără să fiu a ta.

Te urăsc pentru că nu te pot iubi mai puțin, acum, când nu ești aici. Te urăsc pentru că doare mai tare decât pot eu admite. Te urăsc pentru că poți trăi fără mine. Te urăsc pentru că ai plecat.

Și nu te voi putea urî niciodată atât de mult pe cât te iubesc.

Și sunt mai mult bolnavă, decât îndrăgostită. Și totuși înțeleg că poți trăi fără mine. Și totuși te las să trăiești o viață în care noi nu suntem. 

Nu vărs lacrimile care mi-ar spăla imaginea în ochii tăi. Vorbesc pereților despre tine, și le spun că nu mai simt nimic. Apoi mă rog de aceștia să mă înghită, să îmi frângă cortexul și fiecare os.

Am spus că am învățat să trăiesc fără tine, dar nu am spus niciodată cât sunt de dispusă să aștept ca tu să te întorci.

Poate că doar m-am îndrăgostit de dorul meu de tine. Poate că doar astfel fac eu față acestei vieți, în care noi nu suntem, în care tu nu ești…