Când ai prins aripi

Ai căutat în iubirea ei eternitatea. Dar nu ai găsit decât un lux al fericirii închipuite. Un vis febril de primăvară în care zburai deasupra copacilor, unde zâmbetul ei îți ghida aprilie, buzele ei te țineau la suprafață apei să nu cumva să te îneci, iar glasul ei îți mângâia pielea. Ai vrut să zbori mai sus, printre nori, să guști dulceața inimii ei, dar mirajul luminii ți-a topit aripile asemeni lui Icar. Și-ai căzut în praf, te-ai împiedicat la început pentru că nu concepeai viața fără zbor, fără iubirea ei ce-ți sufla norii de pe suprafața cerului. Dragostea ei îți limpezea nopțile să poți să te rogi stelelor și-ți deschidea cerurile să poți să săruți soarele. Ai crezut că vei zbura mereu alături de ea, că vei zâmbi întotdeauna soarelui la răsărit, și totuși… Iată-te înapoi pe pământ de unde te-ai născut. Te regăsești acum doar în cenușiurile apusului și înnegura nopții. Cauți acum eternitatea în pusnicie, alături de creaturile ascunse în noapte. Și plângi mereu să speli visele ce-ți inundă mereu și mereu mintea.