Poem fără titlu sau cum ar spune mama, „poftă bună!”

lasă-mă pe mine să îți întind poezia pe pâine, spune mama

din instinctul de a face pentru mine ce eu am renunțat să mai fac

am cearcăne adânci și somnul nu ajută

nu am crescut între pereții ăștia și nu aveam totul la picioare

acum am dreptul la vot și pot ieși la întâlniri până după miezul nopții

care este genul tău, denisa? mă atrag cei indisponibili

vreau să îmi petrec serile în camera mea

și să colorez o lume în care copacii nu au forme atât de perfecte

oamenii au voie să greșească, iar eu nu am nevoie să demonstrez că merit

să mă simt iubită, unde nu mă simt defectă. ar fi vremea să cunoști pe cineva

dar și eu sunt cineva. cine ești tu, denisa? sunt cineva. sunt… cineva…

sunt… sunt… sunt anxioasă. mama întinde poezie pe pâine

și spune tuturor că cina este gata, veniți să vă hrăniți

dar sunt bucăți din mine mamă, nu poți hrăni toate gurile flămânde

nu am scris suficientă poezie pentru toată lumea voastră

cine vrei să devii când crești mare, denisa?

lasă-mă să rămân copilul ce salută orice chip care îmi amintește de bunicul

lăsați-mă să rămân cine știu eu că sunt, nu vă mai turnați frustrările

în paharul meu cu lapte