Alea iacta est

Moartea la o tablă de șah. Primul gând care i-a înflorit în minte când s-a trezit. Era pentru prima dată în multe nopți când a visat. Și ce vis ciudat. Putea vedea clar, chiar și după ce își deschisese demult ochii, câmpul cu iarbă uscată si cerul negru, masa și scaunele din lemn putrezit, simțea în camera lui același aer îmbâcsit, sinistru, ca de înmormântare din vis. Îl sufoca. S-a ridicat tulburat din pat și s-a dus să se spele pe față, trăsăturile parcă îi îmbătrâniseră peste noapte. Încerca să își aducă aminte cine stătea în fața lui la masă. O umbră, un chip șters, fără ochi, fără nas, fără gură, nimic ce poate fi descris. Totuși, îi simțea privirea apăsătoare, simțea cum îl așteaptă să facă următoarea mutare. Și-a ținut câteva minute lungi mâinile în apa rece de la chiuvetă așteptând ca visul să se șteargă, să se estompeze din mintea lui. Atunci a auzit trei bătăi în ușă. Era încă dimineață devreme, nu își făcuse o idee despre cine ar putea să îl caute la ora asta. A deschis ușa, dar nu era nimeni pe hol. O farsă.

S-a întors in camera lui și a început să se îmbrace. In sertar stăteau aranjate cămășile albe și trei costume de aceeași culoare pe care le poartă în fiecare zi la servici. Își închidea nasturii când a auzit iar trei bătăi în ușă. A mers nervos, apăsat să deschidă sperând ca de data aceasta va da de cine se joacă cu odihna lui. Nu era nimeni. A închis iritat și a făcut un pas să se întoarcă. S-au mai auzit trei bătăi in ușă pentru ultima oară, lente, calme, de parcă nici nu așteptau ca cineva să deschidă. Nu s-a obosit sa mai verifice. Îmbrăcat, a luat o gură din pâinea uscată uitată pe masă cu o seară înainte și a ieșit pe ușă.

Era contabil, își petrecea opt, dacă nu nouă ore din viață în fața unui calculator într-o sală cu alți câțiva oameni, despărțiți unii de alții prin niște paravane. Seara se întorcea acasă, mânca din ce în ce mai rar, deschidea televizorul și lăsa știrile care nu prindeau vreun sens în mintea lui sa curgă, bea și adormea. Erau și nopți în care pereții casei lui deveneau apăsători, aerul părea mucegăit, atunci bea mai mult și când nu funcționa, punea pe el o pereche de pantaloni, paltonul, ieșea din apartament fără sa mai închidă ușa în urma lui și se plimba pe străzile întunecoase. Îi plăcea în special un sentiment anume de teama, de parcă îl urmărește cineva, dar nu vedea pe nimeni in spatele lui. Ii plăcea sa simtă. Se plimbam până cerul se aprindea si auzea păsări trezindu-se. Se întorcea acasă, stătea întins în pat pana mintea și corpul îi amorțeau. Se trezea, se spăla pe față se îmbracă, pleca la serviciu. Ajungea, nu saluta pe nimeni. Nu avea prieteni, poate doar colegi. Se punea în fața calculatorului și lucra. Termina ceva, atunci primea mai mult de lucru. Nu își ura viața. Se gândea ca sunt oameni care o duc și mai rău. Câștiga bine, nu era nemulțumit, nu avea ce sa facă cu banii care îi rămâneau după ce își plătea o parte din datorii si facturile, banii aia nu existau, zburau.

În acea dimineața i-a fost cerut sa plece în delegație următoarea zi, îi era asigurat tot transportul, cazarea și masa. Avea sa afle mai târziu ce are de făcut dacă accepta și se va tine cont de asta la salariu. A acceptat. Ce altceva avea de făcut. A fost anunțat că o mașină îl va așteaptă a doua zi dimineața în fața blocului lui, urmând sa îl ducă pana la cazare și sa afle pe drum mai multe detalii. A lucrat, se uita la ceasul de pe biroul lui si aștepta. Aștepta. Și-a terminat programul și a plecat acasă. Nu a dormit in seara aia. Nu a băut. Nu s-a plimbat. S-a întins in pat și a gândit. Nu la ceva anume. Era ca și cum creierul lui născocea cuvinte cărora încerca să le dea un sens. Se gândea la nefericire. Nu putea să ii dea o semnificație anume. Se gândea. Sunt multe tipuri de oameni nefericiți în lumea asta, banii, familia, societatea, toate sunt argumente concrete pentru ceea ce le poate aduce așa numita nefericire. În cazul lui părea mai mult a fi o boală congenitală. Nu putea da un motiv anume pentru care simțea ce simțea, poate nici nu era nefericire, ci mai degrabă o indispunere permanentă. O plictiseala ce ii curge mereu prin vene, amestecându-se cu sângele și creând ceva ce poate fi asemănat cu nefericirea. Aștepta să se facă dimineață. Asta era viața lui. O continuă așteptare a unui lucru, a unui ceva. Trăia într-o continuă așteptare. Aștepta să realizeze ca nu trăiește, că poate doar există. Stătea la birou și aștepta ora plecării, stătea în pat și aștepta să adoarmă, stătea în timpul săptămânii și aștepta weekendul, stătea întins in pat acum și aștepta dimineața. Se gândea. În lumea prezenta, cel mai respingător lucru este așteptarea.
Nu exista dragoste. Nici plăcere. Nu a iubit pe nimeni. Nu credea că poate să ofere un astfel de lucru atât de înspăimântător, de macabru unei persoane. Care era rostul lui oricum. Nu îl deranja, nu suferea, din potrivă, se bucura. Era prea multă bătaie de cap. Vedea pe stradă, în jurul lui, așteptând mașina care urma sa îl ducă la cazare, îndrăgostiți, se sărutau puternic, flamanzi, de parcă asta era ultima lor zi pe pământ de parcă ajunseseră la finalul paharului de apa și încă însetați încercau sa se bucure de ultima picătură rămasă.

Șoferul ajunsese întocmai la ora la care fusese anunțat. A deschis geamul și i-a pronunțat numele, calm, lent și ieșind de pe buzele lui părea interminabil. Sa urcat in spate fără sa spună ceva, nu avea chef de discuții, iar persoana așezată la volan părea ori ca știe asta, ori ca nici el nu simțea nevoia sa spună ceva. După ce mașina a pornit și-a îndepărtat privirea de la străzile parcă bolnave pe care se plimbare de atâtea ori noaptea și pe care simțea acum ca nu le mai cunoaște, ca nu sunt în niciun fel legate de el și a încercat sa analizeze figura din fața lui. Îi dădea un sentiment ciudat, de parcă era mereu privit prin oglinda retrovizoare, dar el nu își îndrepta privirea de la drum, privea fix, fără sa arunce vreo privire la pasagerul din spate. Avea un costum negru, îi făcea pielea sa para ireal de palida, ca de mort, purta ochelari de soare prin care nu i se puteau vedea ochii, îi purta chiar daca vremea de afara era urâtă, sumbra. După statura slabă si mâinile ușor zbârcite părea de vârstă mijlocie, nu vorbise deloc.

Când ieșeau din oraș a auzit pentru prima dată vocea șoferului. Rece, aspra. O voce răgușita, care părea ca vine de undeva departe, nu din gura lui, parcă moartă.

– Vrei sa te întorci înapoi?

Atunci mașina a făcut o cotitură și a luat-o pe un drum neobișnuit, liber, fără vreo mașina, drum care poate nici nu își avea rostul pe autostradă. S-a gândit că e probabil o scurtătură. Se simțea invadat de întrebarea asta, surprins, nici nu îi înțelegea foarte bine sensul, normal ca are să se întoarcă înapoi. Parcă citindu-i gândurile șoferul a continuat:

– Dacă ai putea să mergi intr-un loc, sa știi ca nu ar mai trebui sa te întorci de unde vi, ca poți sa lași totul în urmă, te-ai lăsa dus în acel loc?

Nu răspundea. Ce întrebări stupide, prea personale. Cine se credea omul asta. Se uita la el, nu putea să ii distingă chipul, privea către drum și nu se întorsese nici măcar odată. Și-a îndreptat privirea spre geam, peisajul era sumbru, iarba era uscată, cerul negru, sinistru. Atunci i-a venit în minte visul pe care îl avusese cu o noapte înainte și imaginea câmpului a apărut mai clară ca niciodată în mintea lui, era ca și cum îl avea în față.

Dacă ar putea pleca undeva departe, fără să trebuiască să se mai întoarcă ar face-o? S-a gândit. La ce să se întoarcă. Imaginea apartamentului lui, a biroului, a străzilor nu stârnea acum nicio altă emoție decât scârba. Daca ar putea, ar pleca. Dar ce îl leagă de locul ala? Serviciul, datoriile, facturile, niște nimicuri. A plecat deja, a simțit atunci că a găsit un lucru pe care îl aștepta, pe care l-a căutat.

– Nu are vreo importanță dacă răspunzi sau nu tot pe drumul asta rămânem. Alea iacta est.

Atunci șoferul s-a întors și a putut să-i vadă foarte clar chipul deformat, nu avea gură, nu avea nas, nimic care sa poată fi descris, și-a dat ochelarii jos și atunci a observat ca era orb. Nu îi era teamă. Și-a dat seama ca privea același chip deformat, aceeași umbră cu care jucase șah. În acel moment i-a revenit în minte un detaliu din vis pe care îl uitase când se trezise. A pierdut jocul de șah.
Nu putea vorbi, simțea că acel trup palid, fără chip îl privea. Era privit. S-a întors la volan și cu o mână ce părea atât de rece a bătut în geam. Trei bătăi lente. S-a oprit. Iar trei bătăi lente. A urmat încă o pauză și alte trei bătăi lente pentru ultima oară. Stând pe bancheta din spate a simțit cum fantoma de la volan îi mimează bătăile inimii în geam. Și-a adus a aminte de bătăile din ușă lui, le-a auzit clar, mai clar ca în acea dimineața. Aceleași bătăi.

– Asta e a treia vizită pe care ți-o fac. Ultima.

Știa acum. Poate încă visa. Visa și avea sa se trezească în orice moment în camera lui, are să se spele pe față, o sa uite, o să se îmbrace și o sa plece la servici. Gândul la camera lui, la birou l-a înfiorat, îl speria mai mult decât moartea care stătea în fața lui. Dar trebuie să se trezească, poate nu i-a mai sunat alarma și o să întârzie. Atunci s-a uitat la ceasul de la mâna lui. Era fixat la ora trei, când oare s-a oprit. S-a uitat pe geam. Nu voia sa se întoarcă înapoi. Nici nu avea să se mai întoarcă înapoi. Era liniștit. Mașina a încetinit. Trupul diform din fața lui a spus parcă cu o ultimă răsuflare:
– Nu ne grăbim, aici nu funcționează ceasurile.