ALIVE – 5

Ofelia stătea cu capul în mâini, rezemată de pervazul lat al sălii 321. Era trecut de ora cinci după-amiaza, iar ea nu se urnea din loc. În fața ochilor imaginile deveneau blurate, distorsionate, supărător glitchuite, făcând-o nesigură de ceea ce vedea. Avu, chiar, senzația că pentru un scurt moment fu întru totul altă parte, într-o lume diferită, captivă unei capsule dintr-un laborator înfricoșător.

― No. 27-08, e timpul să te întorci! Vocea mașinală a Mătușii îi invadă urechile. Nu răspunse. NO. 27-08, e timpul să te întorci! Inima bătea cu putere în piept de teama închiderii. Avea să o bage din nou în capsulă, nu-i așa? De ce trebuia să stea acolo? Se uită lung după indivizii care treceau prin fața pervazului, toți aveau ochii pierduți ca și când nu ar fi văzut nimic în jurul lor. Frunzele pomilor nu se mișcau. Păsările nu existau, nici măcar un fluture rătăcit nu era prin zonă. Ciudat! Tot ceea ce o înconjura devenea straniu, mecanic, cu mișcări de diapanzor, izomorfe, banale și repetitive ca într-o buclă temporală. „Așa a fost din totdeauna?” întrebarea îi scăpă fără să vrea. Abia când Mătușa îi ordonă a cincea oară să părăsească clădirea, Ofelia se zmulse din gândurile care nu îi mai dădeau pace și cu aceiași pași rigizi se porni spre „casă”.

― No. 27-08, s-a întâmplat ceva? O chestionă vocea Mătușii.

― Nu, Mătușă! Mințise pentru a doua oară, dar Mătușa nu poate fi mințită. Își aminti de studentul întârziat. Amintirile unde erau? De ce nu le avea? Unde îi dispăruseră? Pentru prima dată se întrebă care e numele ei de botez, căci cu siguranță nu i se spusese 27-08! Și se îndoi de existența Mătușii – Aia era vocea ei cu adevărat sau o simula cineva de fiecare dată? Pe străzi oamenii se comportau ca întotdeauna: vorbeau, își zâmbeau, tastau, se plimbau cu bicicletele, cu animalele de companie și totuși ceva era straniu la ei. O pală caldă de vânt îi suflă marginile rochiei și îi făcu părul să se miște ușor. Trase adânc aer în plămâni, ignorând durerea din străfundul pieptului pe care nu știa de ce o simte. Studentul acela îi trezise o senzație nouă: durerea. Oare era același cu vizitatorul din noapte? Scutură energic din cap, trebuie să-și alunge ideile nefondate din minte, în caz contrar Mătușa o va pedepsi!

―No. 27-08, ai ajuns! Deschide ușa! Vocea o irita. Impulsurile i traversau neuronii, provocându-i un adevărat disconfort. Mătușa sigur bănuia ceva! Zăbovi o vreme cu mâna pe clanță. Se simțea captivă. Dar unde era captivă? Nu era într-o celulă, nici nu avea cătușe pe încheieturi, la urma urmei asta e definiția prizonierului și nu se încadra în ea. Avea voie să meargă oriunde, nu-i așa? Nu, nu avea voie, tocmai i se impunea să intre. Docilă, descuie apartamentul, nu înainte să mai tragă o ultimă privire, pe furiș, spre pădure.

― Întârziase! Răspunsese! Avea o carte! Glichul reapăru, zvâcnindu-i jumătate de față. Își masă tâmplele. Imediat ce închise ușa în urma sa, se opri pe covorașul de la intrare. Întârziase! Avea o carte! Continua să repete cuvinte fără sens, iar uitătura îi era rece, pierdută în neant, căci pe retină i se întipărise imaginea studentului. Își dezbrăcă rochia și o lăsă să-i cadă la picioare. Nu o ridică. Cu vârfurile degetelor atingea lent pielea brațelor, urcând până la ceafă. Vocea bâzâitoare dispăruse. În cameră o aștepta capsula. Nu se grăbea să intre. Nu o mai încălzea, nu se mai simțea în siguranță. Încleștă falangele în claia de păr, masându-și fiecare parte a craniului. Tristețea o cuprinsese din nou, parcă mai violent ca prima data.

― Dacă mi-ar crește aripi, m-aș comporta ca o zână, dar sunt un om dintr-o capsulă! Un om dintr-o capsulă! Repetă, convingându-se de realitate.

În aceeași seară se hotărî să păstreze un jurnal și să își golească mintea. Mătușa îi asculta gândurile! Era sigură de un astfel de lucru. Trebuia să-și calmeze bătăile inimii! Orice mișcare, gând sau stare ar fi putut s-o deconspire. „Oare Mătușa poate privi prin ochii mei?” nu știu ce să-și răspundă, era halucinant. Luna lucea nepăsătoare, scoțând la iveală umbre coșmarești. Femeia cu trăsături maure se lăsă să alunece încet în capsulă, imediat compartimentul înlănțui trupul cald: furtunurile i se înfipseră adânc în carne, conectoarele străpunseră tâmplele și o substanță verde se grăbea să-i invadeze venele. Fiori reci îi străbătură corpul. Ochii îi erau ațintiți spre ferestre în așteptarea vizitatorului.

― Ofelia, mă numesc Ofelia! Bâigui înainte de a închide ochii.